Tin minte ca nu demult (cam acum 2 ani) negura se lasase asupra stadionului Ghencea. Era era piticilor, era Piti, o pata neagra dupa parerea mea din istoria Stelei. A fost o perioada lipsita de trofee, seaca in care tot ce mai ramanea era acel fir mic de speranta care nu dispare niciodata nici in momentele cele mai grele. Si tot acum 2 ani, intr-o toamna ce se anunta la fel de trista, s-a produs o minune. A venit un antrenor nou, un antrenor in care nimeni nu stia cata speranta sa-si puna. Un antrenor fara rezultate deosebite, dar care a aratat ca poate impune un joc strict, disciplinat, aducator de puncte. A fost momentul cand speranta a renascut in inima mea ros-albastra. Desigur ca jocul semana destul de mult cu cel din era Piti, fiind destul de defensiv si nespectaculos, insa s-a schimbat foarte mult atitudinea jucatorilor pe teren. Isi doreau sa realizeze mai mult, erau constienti ca se poate face performanta si dadeau totul pe teren pentru asta. Am uimit pentru prima oara Europa dupa multi ani, aducandu-ne aminte de vremurile glorioase cand nume mari ale fotbalului cum ar fi Barcelona, Anderlecht, PSV sau Milan nu ne speriau ci trezeau in noi dorinta de a lupta, de a realiza imposibilul. Turatia insa a mai scazut spre sfarsitul sezonului. Era o echipa inca in formare, care inca mai putea creste. Asa a venit si demisia lui Walter Zenga, antrenorul care a inceput acest miracol in Ghencea. A venit Titi Dumitriu si am reusit sa castigam titlul, dupa o pauza de 4 ani: un trofeu bine meritat si indelung asteptat. Am castigat un titlu, dar am pierdut un posibil viitor mare antrenor (nici acum nu sunt sigur ca decizia buna a fost demiterea lui Zenga). Totusi, norocul a dat peste Steaua si mana buna a lui Mihai Stoica s-a vazut din nou. A venit Protasov, un antrenor ucrainean care a dorit sa impuna stilul rusesc in jocul Stelei. Si a reusit in mare parte, pentru ca Steaua a zburdat pe teren, aducand aminte de echipa URSS-ului de la sfarsitul anilor 1980. A devenit o adevarata placere sa vezi meciurile Stelei. Au venit insa trei esecuri usturatoare pentru care Protasov a fost mereu criticat: meciurile cu Dinamo in Supercupa, cu Rapid II in cupa si desigur dubla cu Rosenborg. Eu sunt de parere ca nu trebuia criticat si acum poate vede lumea de ce. Una e sa pierzi luptand pana la capat, fugind un meci intreg pentru un 3-3 izbavitor care duce calificare in Liga Campionilor si alta e sa stai si sa astepti sa mature pe jos cu tine o echipa care nu e cu nimic deasupra ta. Asa s-a intamplat cu Middlesbrough. Ne-am lasat pur si simplu maturati. S-au dus toti jucatorii spre poarta de parca ii atragea un magnet si au stat acolo pana am reusit sa primim suficiente goluri cat sa nu ne calificam. Dar, revenind la Protasov as vrea sa subliniez contributiile extrem de importante care le-a avut. In primul rand, acel atac furibund capabil sa infranga orice aparare, combinata cu posesia mare si controlare stricta a jocului de catre Steaua (elemente care au aparut de pe vremea lui Zenga). Apoi, Protasov a fost un antrenor excelent din punct de vedere al pregatirii fizice, lucru care nu ma surprinde deloc avand in vedere ca rusii sunt cunoscuti ca fiind printre cei mai bine pregatiti jucatori din punct de vedere fizic. In al treilea rand, Protasov a reusit ca si Zenga sa impuna acel suflu continuu, acel mars de rezistenta, acea dorinta de a lupta pana la final. A pierdut Steaua meciuri si pe vremea lui Zenga si pe vremea lui Protasov, dar in general le pierdeau cu fruntea sus. A fost schimbarea de mentalitate, care m-a convins inca de la incheierea fazei grupelor ca Steaua poate castiga Cupa UEFA fara probleme. Chiar si acum raman la parerea ca Steaua era si este poate cea mai valoroasa echipa care a participat anul acesta in Cupa UEFA. Terminand si cu acest mic intermezzo, voi continua cu venirea lui Olaroiu la Steaua din acest retur de sezon. Era deja al doilea mandat al lui Olaroiu, primul fiind unul foarte scurt. Toti asteptam acum ca Olaroiu sa ne demonstreze ce greseala mare am facut cand l-am lasat sa plece. Si intr-adevar, a dus echipa mai departe. Nu mai juca echipa atat de frumos ca pe vremea lui Protasov, nici atat de exact ca pe vremea lui Zenga, insa juca. Ba mai mult decat atat, reusea sa castige meci dupa meci. Am inceput sa cred ca am facut o greseala criticandu-l aspru pe Olaroiu inca de la primele meciuri, insa meciul cu Boro m-a convins definitiv. Olaroiu este un antrenor valoros, dar pentru echipe mici. Steaua are nevoie de un antrenor cu mentalitate de invingator, un antrenor care poate sa faca din ea o echipa mare, o echipa care nu sa se teama de nimeni, care sa lupte pana la final, care sa reuseasca (ca si Middlesbrough) sa castige atunci cand nimeni nu se asteapta, care sa domine adversarul si sa nu-i lase un moment de respiro. Olaroiu nu este acest gen de antrenor. Poate gresesc, dar cred ca are legatura cu faptul ca e roman. Ca si romani, n-am reusit niciodata sa scapam de anumite complexe. Ne speriem cand suntem in fata unei mari izbanzi, ne impiedicam cand drumul e lin si liber in fata noastra. Ne temem cand nu avem de ce sa ne temem. Uite asa am reusit sa invitam o echipa de altfel destul de mediocra, dar care are o vointa mare de a a atinge performanta, sa ne atace si sa ne sufoce pana ce am cedat. Nu s-a pierdut doar o calificare. Daca s-ar fi pierdut doar atat, n-ar fi fost nici un dezastru. Este in schimb posibil sa se fi pierdut o generatie extraordinara, un moment unic de a ne afirma din nou. Cred ca primul pas ar fi sa aducem un antrenor strain, pentru ca de la straini avem inca foarte multe de invatat. Daca gresesc sau nu, timpul o va spune. Cert e ca la anul trebuie sa ne pregatim serios pentru Liga pentru a face o figura frumoasa.