30-12-10

Un steag ce trebuie sa fluture

M-am inhamat la o munca titanica, si aparent de Sisif. Vreau sa intocmesc tabloul complet al Tribunei din Romania. Vreau sa formez o baza de date completa a brigazilor active inca in peisajul de la noi si am avut un soc initial. Trecand peste lipsa acuta de informatii si peste reticienta necunoscutilor de a impartasi orice bucatica din universul lor, m-am izbit de noul tablou al vietii de suporter de la noi din tara.

Tribuna noastra era plina si colorata. Era plina de caterinca, de bautura ieftina si de parizer cu paine calda. Era cu mainile goale, si de cele mai multe ori parte in parte. Baietii, pe care ii cunostea orice pusti care vroia sa poarte o geaca cu mesada portocolie si basca de la Belle Moustache, aveau principii si nu aveau rautate. In primul rand se aveau pe ei insisi, erau multi si erau frumosi. Cantau pentru ca fotbalul le dadea totul si nu le lua nimic, pentru ca alergasera dupa o minge toata viata lor si in sufletul lor stiau ca totul le apartine: stadionul, tribuna, gradena, steagul, fularul, idolii de pe gazon. Bucuriile erau profunde, te umpleau de adrenalina si extaz, iar infrangerile te trimeteau in abisul sentimentelor negative. Toate astea pentru un lucru neinteles de batranii din autobuz, de fetele frumoase, uneori de parinti sau de fratii care aveau de gand doar sa faca bani si sa devina cineva.

Pe vremuri nu exista informatie nici cat negru sub unghie, dar mentalitatea exista in sange, izvorata dintr-o educatie santoasa si pozitiva. Astazi informatia abunda, dar ea nu mai poate fi decantata, interpretata si transformata, este in cel mai bun caz imitata daca nu ignorata.

Din brigazile vechi, prea putine mai sunt prezente. Viata tribunei insasi s-a metamorfozat. Liniile s-au schimbat, incet-incet oameni de mare valoare s-au retras sau au fost fortati sa abandoneze si din urma lor nu a mai venit nimeni. Este drama societatii romanesti in general, si a tribunei care este oglinda ei fidela, implicit.

Oameni de mare valoare ne privesc cu nostalgie via internet de la mii de kilometrii distanta, ori s-au dezis demult de stadion. Eram 7 frati de sange si de Steaua in peluza, mereu la scaunele rosii de pe centru, spre tribuna 1. Unul isi faureste destinul in Spania la o multinationala, altul in Australia. Unul e avocat in barou si nu are timp nici sa-si vada familia, altul nu mai inghite Steaua lui Gigi Becali, altul nu mai calca pe stadion dupa un incident grav, altul ma impunge sporadic cu telefoane intrebandu-ma daca mergem la meci si povestea asta o poate spune oricine in versiunea proprie. Problema este ca in locul lor nu a venit nimeni de aceeasi valoare si cu aceeasi pasiune in sange. Scaunele odata golite au ramas asa, sau au fost umplute de „nimeni”.

Fotbalul insusi ne-a tradat si ne-a aruncat unii impotriva celorlalti. Conducatori ce nu merita caracterizati, suspiciunea mafiei pariurilor, a fotbalistilor de fite si vitrine, toate vin sa alunge bruma de oameni care inca respira si traieste pentru fenomenul fotbal. In tot acest vartej, demersul meu e al unui om nebun care s-a culcat undeva in jurul anului 1999 si s-a trezit astazi. Dar cu toate astea nu voi da nici un pas in spate pentru ca nu am facut asta niciodata. Nici cand am pierdut un steag in lupta cu o brigada adversa, nici cand am cazut de oboseala dand cu pensula pe un cearsaf cusut ca monstrul lui Frankenstein, nu am abandonat pentru ca am crezut in viata de suporter. Intr-un fel sau altul toate bolile vor trece, si organismele rezistente si luptatoare isi vor relua locul de drept. Acum multe elemente de baza leviteaza undeva in izolare, in memoria colectiva sau ascunse in filmulete pe youtube. Va veni vremea cand ele „vor cobori in iarba” si sper acum in Ajun ca acest moment sa fie cat mai aproape, poate chiar in decursul anului care se iveste.

Pentru ca tribuna este a celor ce ii dau calitatile ei: Culoare, sunet si frumusetea oamenilor cu povestile lor de viata si cu stegurile lor fluturande.

Alex (keluboss)
http://intribuna.wordpress.com/