06-10-13

Un hau de la Sfinx incoace

Nu este nici „un conflict cu gloriile” la Steaua. Ghinionul acestora este că au făcut glorie, altfel nu s-ar vorbi acum de vreun antagonism. Pe scurt, nu declarațiile lor deranjează ci EXISTENȚA acestora, a oamenilor.

Dacă ar fi fost după voia lui Mihai Stoica, cea mai convenabilă variantă ar fi fost ca generația Sevilla 86 să emigreze în bloc imediat după evenimentele din 1989 și să se ascundă undeva departe, într-o insulă fără telefoane, cablu tv și fără de conexiune la Internet. Cupa ar fi rămas, gloriile nu. Acum, trofeul atârnă greu pe umerii unuia care nu poate construi o echipă capabilă să își propună un sfert de finală în Champions League, dar glasurile vedetelor ard ca niște bice de foc.

Așadar, nu este un conflict. Pentru a fi conflict este nevoie de echilibru în confruntare, de forțe egale. Mai degrabă e proastă creștere, este comportamentul țopârlanului atunci când este așezat la masa cu tacâmuri strălucitoare și pahare din cristal.

Văzând comportamentul domnului Stoica, imediat după finalul meciului cu Dinamo am realizat că, de fapt era victoria LUI. Cel puțin așa dădea de înțeles. Prin ceea ce făcea, punea în umbră pe suporterii Stelei prezenți în tribune și în fața televizoarelor, el era în prim plan și nu fanii roș albaștrilor care au mers să cânte pe un stadion ostil. Chemase lumea pe stadion, inflamase spirite, gesticula cu palma deschisă, iar acum era doar momentul SĂU de glorie. În loc să asculte satisfacția galeriei roș albastre, lăsând camerele să surprindă bucuria unor suporteri steliști, care reînnodaseră legătura cu șirul victoriilor împotriva câinilor, a făcut totul pentru a atrage atenția, pentru a înfiera și pentru a plăti polițe. Parcă vedeam un copil de trei ani care le călca în picioare prăjiturile invitaților săi, fără ca aceștia să apuce să guste din acestea, după ce el fusese acela care-i invitase la aniversarea sa.

Mihai Stoica nu a înțeles niciodată diferența dintre un manager și un suporter. Nu a înțeles că în spatele surâsului regesc poate exista o ură de moarte, iar în spatele laudelor călduroase adresate adversarilor se poate ascunde un început de ciroză pe fond de stres. Oficialii sunt condamnați să construiască zâmbindu-le frumos adversarilor, în timp ce suporterii pot să facă aproape orice.

Il Soldatino

(articol preluat de aici)