03-10-13

O seara plina de paradoxuri

Aseara a fost fara doar si poate o seara neagra pentru suporterii Stelei, dar si pentru palmaresul si blazonul acesteia. (Iar conform Gazetei Sporturilor – intr-un articol foarte bun – palmaresul nostru in competitia noua este dezastruos…) Steaua a bifat inca o infrangere severa pe teren propriu, la capatul unei partide care fara doar si poate ne convinge ca mai sunt multe de facut pana sa fim o trupa decenta (nu de prima mana) in UCL.

Fata de echipa care batea Chelsea in primavara, i-am pierdut pe Rusescu, Chiriches si Chipciu, absenta lui Pintilii fiind „bomboana de pe coliva”. 4 piese extrem de grele cu care probabil ca scorul n-ar fi fost atat de drastic.

Cand ma refer la paradoxuri, plec de la ceea ce am afirmat pana acum si continui sa afirm: Steaua lui Reghecampf (sa-i zicem asa echipei 2012-2013) are cel mai bun „prim 11” din ultimii 20 de ani si practica cel mai placut joc din aceeasi perioada. In plus, are un antrenor profesionist care compenseaza intrucatva deficientele nemiloase de la varful clubului.

Daca putem cadea de acord ca suntem cumva peste nivelul de referinta 1993-1995, asta nu inseamna ca intre timp ritmul in care au progresat celelalte echipe din Europa nu a fost infinit mai mare. De fapt, daca Steaua a „reusit” in 20 de ani sa ajunga la acelasi nivel (sau o idee mai sus), echipe de talia lui Chelsea (cu care – nota bene! – Steaua nu rivaliza nici acum 20 de ani, dar putea sa faca fata onorabil) au progresat galopant, ajungand adevarate masinarii de fotbal. In vreme ce Steaua, printr-un miracol nesperat, a iesit cu bine dintr-o perioada sumbra de 4-5 ani (ma refer la 2007-2012), celelalte cluburi cu care azi ne intalnim au avut strategii pe termen mediu si lung pe care le-au urmat metodic si care le-au adus in punctul in care se afla azi.

Diferenta de valoare de aseara a fost dezarmanta. Ne legam doar de nefericitul Georgievski, dominat copios de un Schurrle magnific, dar langa el au mai fost un Filip (departe de ce-ar fi putut fi Pintilii), un Latovlevici fara solutii, un Piovacarri steril si un Kapetanos inexistent. Singurul care a fost cumva la inaltimea meciului a fost Tanase, din pacate izolat si avand in fata o aparare de staruri.

Nu e vorba doar despre bugete, desi e foarte mult vorba si despre bugete. E vorba din nou (si o spun de atatia ani) de o scoala de fotbal pe care englezii o au si noi nu, care te invata sa fii eficient, sa acoperi terenul, sa pasezi sigur, sa ajungi la poarta adversa din 3 pase – lucruri deloc extraordinare, la care Chelsea a excelat aseara.

Parerea mea e ca diferenta de scor de-aseara (care a fost fix cat a vrut Chelsea sa fie…putea fi si mai mare si mai mica) reflecta, paradoxal, si stilul nou de joc al Stelei, mai deschis, mai combativ. Echipa lui Reghecampf de aseara a incercat sa joace, atat cat a putut si nu a omorat meciul, nu s-a prabusit peste adversar, nu a cersit faulturi, nu a fragmentat. A abordat meciul intr-o maniera englezeasca si a pierdut categoric, cand ar fi putut sa joace „la rezultat” si sa piarda cu 1 sau 2 la 0, enervand un stadion intreg. Ceea ce nu s-a intamplat aseara, dovada si aplauzele rationale (si laudabile) de la sfarsit pentru niste fotbalisti a caror singura vina a fost ca erau mult mai putin valorosi decat adversarii lor.

Din pacate, valoarea este o chestiune care se dezvolta in timp si pe care nu o poti rezolva rapid decat intr-un singur fel: cumparand valori. Cata vreme campania de achizitii a Stelei este facuta si de Mihai Stoica, cel care-l considera pe Tatu un jucator indispensabil, nu avem sperante la o imbunatatire rapida. Ne-ar trebui pricepere, mai multi bani si o gandire pe termen lung. Nu avem si tot ce putem face este sa fim sparring partner-i ai unor superputeri fotbalistice cu care am ajuns sa jucam, dar nu ne putem compara.

Paradoxal, cea mai buna echipa ros-albastra a ultimilor 20 de ani si-a castigat dreptul de a vedea si singura cat de departe este de echipele cu adevarat stralucitoare ale fotbalului european.

Ovidiu