17-08-13

Piata Rahova, unde intorcea 32-ul

In copilarie, relatia mea cu Steaua era simpla. Cand ne-a dat PSG cinci “boabe” dupa scandalul cu masa verde, am plans inconsolabil. Cand, dupa ore de pregatiri si emotii, TVR a anuntat ca “meciul Rapid-Steaua din Divizia A nu va mai fi difuzat; va oferim in schimb reluari de la Nagano 98”, mi-a stat inima in loc. Un minut mai tarziu, cand sporturile de iarna s-au incheiat cu un sec “pacaleala de 1 Aprilie, legatura in Giulesti”, am ras cu lacrimi. Si cand bunica mi-a spus, dupa un egal stupid cu Sportul Studentesc, ca mai e totusi o etapa, am reusit sa murmur din adancimile disperarii care ma cuprinsese: “Nu intelegi, s-a terminat... Craiova vrea sa piarda”.

Dar a venit adolescenta, si odata cu ea framantarile si dilemele de rigoare. Am inceput sa ma gandesc la motivele pentru care oamenii tin cu un club sau cu altul. In cazul meu, motivul nu fusese familia. Bunicul din partea mamei, fost impiegat de miscare, tinea obligatoriu cu Rapid. Dar parca tot mai mult ii placea “U” Cluj, echipa Ardealului. De tata ce sa mai zic? Vedeam in fiecare zi abtipildul “Dinamo-Sampdoria: Cupa Cupelor, Sferturi de Finala” lipit de el pe frigider cu ani in urma. Slava Domnului ca nu i-a pasat destul ca sa ma indoctrineze. Cine stie ce s-ar fi ales de mine?

Nu, pasiunea pentru Steaua n-o primisem de acasa. Singura alternativa parea sa fie ca, la fel ca tot suporterul de vreme buna, imi alesesem culorile de dragul rezultatelor. Am dat filmul inapoi si am decis ca totusi lucrurile nu stateau chiar asa.

La scoala 24 din Strada Tunari aveam program de semi-internat. Ne tineau acolo pana la 4 dupa-masa, cand veneau parintii sa ne ia, si intre mancat dude din curte, tras in pereti cu capse, si discutii despre “Moto-martienii”, venea fara gres ora cand ne incolonau si ne duceau la masa de pranz. Treceam Bulevardul Stefan cel Mare si intram organizat in cantina de la Dinamo. La mesele din jur mancau sportivii, pe geamul din spate se vedeau tribunele. Nu ni se parea nimic deosebit, si nici nu ne pasa de fotbal. Imi dadeam mancarea pe inca un desert si-i urmam pe ceilalti pe drumul de intoarcere.

Din clasa a treia, insa, m-au dat la 139, pe Soseaua Alexandria. Eram destul de mare ca sa pot merge singur la scoala si inapoi, si impreuna cu noii colegi de clasa am inceput sa ma integrez in ritmurile cartierului pe care pana atunci nu-l explorasem. Iar baietii Rahovei aveau un singur lucru-n cap: Steaua. Pe drumul de la chioscurile de unde ne luam albume cu fotbalisti spre parcarile in care invatam sa mergem pe bicicleta si sa facem “braziliana” treceam pe langa “capatu’ lu’ 32”. Deseori aratam in zare, printre blocuri, si ne atrageam atentia unul altuia: “Uite, vezi? Stalpul ala de-acolo e nocturna de la Steaua...”

Daca Rahova era stelista asta nu inseamna ca n-au existat si tentatii. Cumva se nimerise printre noi si-un rapidist, Toma. Si cum tata nu vroia sa ma duca la stadion, i-am zis ca vin cu el si cu tatal lui la finala Cupei. “Vezi ca daca afla ca esti stelist te da jos din masina”. Casa lor era ticsita cu steaguri si fulare. La stadion, gol din penalty. Marinescu. “Steaua Bucuresti, sa vedem pe unde pleci”. Stiam prea bine ca ai nostri sunt in galerie la Craiova, si-mi parea rau ca eu eram in peluza gresita. Faimoasa galerie a Rapidului ma lasase indiferent.

La Supercupa, tatal altui coleg, Alex, ne-a dus pe amandoi in galeria Stelei. 4-0 si spectacol. Nu ne inchipuiam ca anul viitor aveam sa pierdem atat cu 3-0 in Giulesti cat si cu 5-0 pe Lia. Da, se terminase sirul istoric de victorii interne, si era randul lor sa jubileze. Cu toate astea, eu si Alex stiam ca Toma se nascuse in partea gresita o orasului. Cu titlu sau fara, noi eram mandri de echipa pe care o iubea toata Rahova. Amandoi ne indragostisem de o echipa de cartier si de stadionul pe care-l intrezaream de la Piata Rahova. Unde intorcea 32-ul.

Tiberiu Florea