29-02-12

Moartea Fotbalului

La inceput a fost JOCUL. Placerea de a sta in frig, in soare, in ploaie si in ninsoare si a-ti sustine echipa favorita. Cu mana inclestata pe sticla cu multe grade sau pe termosul fierbinte de ceai, ori pe bucata de ziar care tinea umbra. Era patima. Erau prietenii care faceau mai placut si mai scurt drumul catre stadion, si mai buna berea de dupa. Erau culorile. Erau tricourile cu numere cusute de mana, si jambierele crosetate de mama sau de bunica.

Si mai erau douazeci si ceva de flacai, care ziua munceau din greu, seara se antrenau, duminica jucau si luni dimineata schiopatau in drum spre munca. Si toate astea, pentru ce? Pentru placerea de a juca. Pentru dragostea pentru culori. Pentru un (astazi ridicol) sentiment unic de camaraderie fata de cei din echipa ta. Si, mai ales, pentru public. Pentru cei ce ingheata de frig sau mor de cald odata cu ei. Pentru cei ce impart bancheta unui tren personal jegos si spaga la nas, doar ca sa fie alaturi de ei. Pentru cei ce injura ca niste birjari in timpul meciului, iar la final rad sau plang alaturi de Jucatori. Pentru ei. Doar pentru ei.
Astazi avem stadioane incalzite, avem tribune incalzite, dar caldura din sufletele noastre lipseste. Avem tricouri fabricate in serie, dar ele vin de undeva de la mii de kilometrii distanta - si se vede, sunt doar bucati de plastic, goale, fara suflet, fara sentimente. Avem sucuri reci vara si ceaiuri fierbinti iarna, dar glasurile noastre sunt din ce in ce mai razlete, mai putin insetate de gustul victoriei. Avem culori, dar numai avem echipe. Avem suporteri, dar sacrificiul de a-ti sustine echipa oriunde si oricand a devenit desuet, ridicol, un semn de imaturitate, de golanie, de vagabonteala.

Avem televizoare, avem Full HD si transmisii cu 24 de camere. Dar stadionul e departe, cu emotiile lui, cu visele lui, cu gardurile ce se rup la fiecare gol, cu freamatul acela unic al celor ca tine. Nu, nu e acelasi lucru.
Avem confort, dar numai avem emotii si sentimente. Suntem goi pe dinauntru. Inerti, imobili, superficiali. Dependenti de un strop de caldura si de briza racoroasa a unui aer conditionat. Traim ca sa existam, si am uitat sa traim ca sa simtim.
Marketingul ucide fotbalul. Confortul ucide fotbalul. Conducatorii avizi de bani, imagine si interviuri arogante ucid fotbalul. Fotbalistii ce joaca pentru prime, salarii, masini scumpe si doamne intens si penentrant mediatizate ucid fotbalul. Indiferenta fata de culori ucide fotbalul. Incet, dar sigur. Pulsul scade, ticaitul se aude din ce in ce mai rar. Aproape imperceptibil.
Au ramas Visatorii. Cei pe care nimeni nu si-i mai doreste in tribune. Imaturii, nebunii, golanii, vagabonzii. Acei putini ce stiu ca pasiunea nu se poate cumpara cu procente, si ca nu-ti trebuie confort ca sa Simti. Cei ce prefera oricand contraperformanta, in dauna unor performante platite cu vanzarea sufletului. Cei ce continua sa strige, chiar daca in jurul lor e liniste...

Pe National Arena e liniste, iar linistea produce bani. Pe Ghencea va fi destul de liniste, pentru ca linistea produce bani. Iar banii fac pamantul sa se invarta, afacerile sa prospere, televizoarele sa mearga la volum maxim, declaratiile conducatorilor abjecti sa se auda clar si raspicat, si Visatorii sa plece. Sa ramana acolo, la portile arenei, si sa verse o lacrima pentru ce a fost si nu va mai fi, prea curand, la fel.
Un scarsnit de dinti. Un pumn ridicat spre cer. O voce, sute, mii de voci sa zguduie norii. Puterea de a visa cu incapatanare, si de a lupta in continuare pentru ca sentimentele si emotiile sa nu se transforme in marfa de vanzare. Uniti. Impreuna. Doar asa vom reusi sa ne salvam.


chris1978