07-02-12

Raspuns la "Amatorism dus la extrem"

Colegul Marius exprimă o poziţie critică faţă de ce se întâmplă la Steaua, prezentând anumite elemente care-i conturează concluzia: amatorism dus la extrem.

Aş dori să dezvolt puţin despre subiectul pregătirii fizice.

Pregătirea fizică

"Pregatirea de la munte a fost atât de bună pe cât a fost de lăudată? Mai ales că jucătorii nu au arătat o condiţie fizică ieşită din comun în amicale."

Nu sunt specialist, doar un jogger amator care se mai interesează de chestiile astea. Din ce stiam, si din ce-am mai auzit şi acum, sunt 2 concepţii de a antrena fizic.

Principiul platoului înseamnă că jucătorii menţin acelaşi nivel de pregătire fizică pe toata durată unei jumătăţi de campionat. Este, nepeiorativ, de provenienţă sovietică şi a fost folosit în antrenarea absolut tuturor echipelor româneşti până la sfârşitul anilor 90. Rezultatele se obţin prin modul de antrenare al elementelor de bază.

În fotbal sunt 3 parametri fizici principali: forţă, rezistenţă şi viteză. În acest gen de pregătire, în primul rând se antrena rezistenţa (poveştile nemuritoare de la Forban, cu câte 15 kilometri pe burta goală), apoi se antrena viteza, iar la urmă forţa.

Baza erau alergările lungi, în ritm de ¾. Dacă perioada de iarnă însemna 2 luni de pregătire, întotdeauna primele 2 săptămâni însemnau exclusiv alergări de anduranţă. Că se făceau 2 sau 3 antrenamente pe zi, nu contează, se alerga foarte mult, într-un ritm relativ scăzut. În următoarele 2 săptămâni se impuneau elemente de tehnică, adică antrenamentul de dimineaţă era alergare lungă, apoi după-amiază erau alergări rapide, apoi seara se mai lucra cu mingea. Abia după 4 săptămâni începeau amicalele, cu antrenament tehnico-tactic şi alergare lungă de dimineaţa înlocuită de sprinturi şi exerciţii fizice dinamice. Forţa se antrena în sală, unul dintre antrenamentele de după-amiază, odată la 2-3 zile, fiind înlocuit de un antrenament de forţă.

Rezultatul acestui tip de antrenament era clar: jucătorul putea alerga mult, dar în ritm scăzut şi îi lipsea tradiţional forţa. Nu cădea nimeni fizic, se alerga la fel în ultima etapă ca în prima, dar nu se putea schimba ritmul. Ca un diesel obosit, stare ce ieşea în evidenţă mai ales în confruntări cu echipe străine, unde, cu toată aşa-zisa noastră tehnicitate superioară, hărţuiam adversaul, îl şicanam, îl oboseam, îl evitam, pentru că ne era superiot fizic în dueluri directe, şi loveam prin individualităţi şi tactică. Dar diferenţa de ritm şi forţă era evidentă. Atenţie, nu vorbim de jucătorii de viteză, care aveau ritm natural, vorbim de nivelul general al echipei.

Organismul, prin funcţia numită „memorie musculară”, răspunde, în perioada competiţională, conform cu „memoria” care i-a fost încărcată în pregătire. Alergi foarte mult şi lent, ai garanţia că o să duci tot sezonul la un nivel dat, adică ai garanţia că nu o să pici fizic şi nici că nu vei fi sub un anumit standard, dar în acelaşi timp nu ai nicio posibilitate de a programa o perioadă anticipat-dificilă (luna x, când avem 6 meciuri dificile, luna y când sunt semifinalele Cupei etc.) în care să creşti performaţa echipei – şi şansele de câştig – printr-o upgradare a nivelului fizic. Salut, unde eşti acolo rămâi.

Unii antrenori, şi-l dau ca exemplu pe Halagian, susţin această concepţie a platoului, prin posibilitatea antrenorului de a exercita o influenţă asupra jocului, prin îmbunătăţirea calităţii venită din antrenamente, exerciţii tehnico-tactice, relaţii de joc, coeziune, vârful de formă, în opinia lor, venind din creşterea acestor parametri, având ca bază sigură pregătirea fizică temeinică (adică uşor de făcut şi multă). Buuun.

Principiul vârfului de formă înseamnă o încărcare de bază care să poată fi dozată în aşa fel încât la momentul anticipat ca fiind de maximă importanţă al sezonului, jucatorii să poată fi antrenaţi specific şi duşi la nivelul fizic cel mai ridicat, crescând astfel şansele de câştig.

Aici nu se mai antrenează rezistenţa. Alergările lungi, cross, sunt înlocuite de alergări lansate şi sunt completate de alergări accelerate. Pe principiul a fortiori „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”, va rezulta un ritm superior care se imprimă musculaturii, adică „memoriei musculare”, care poate fi reapelat printr-o perioadă scurtă de pregătire specifică, înainte de momentul de maxim al sezonului.

Problema care apare aici, şi e mult mai greu de gestionat decât la pregătirea sovietică, este dozarea efortului şi particularizarea. Creşterea intensităţii, în comparaţie cu celălat tip de pregătire, produce o responsabilitate uriaşă, căci, neafăcând volum (care-i uşor de programat şi atins), trebuie să facă la perfecţie intensitate, astfel încât bateriile să fie încărcate, nu prea mult, adică nu cât să epuizeze sau să accidenteze, dar nici prea puţin, atât cât să nu atingă nişte parametri minimi, care să facă posibilă competiţia. De asemenea, fiecare jucător va fi încadrat într-un atelier, din cele 3-4 care se formează, în raport cu posibilităţile native şi particularităţile fiziologice.

Trebuie făcut atât de mult, încât să producă baza pe care se va face vârful de formă, dar în acelaşi timp, nu prea mult, căci poate întârzia sau precipita vârful, şi nu prea puţin, căci poate compromite nivelul fizic avut până să se ajungă la anticipatul vârf de formă. Adică, echipa poate fi „moartă”. E foarte delicată treaba.

Dacă ţineţi minte, asta a fost situaţia cu Levy, când eram ameninţaţi cu vârf de formă în noiembrie, deşi echipa cădea fizic din minutul 60 încă de la Sibiu, din august. Aici intră în scenă şi tehnologia, anticele pul-testere fiind înlocuite de computere, probe de sânge luate şi analizate la marginea terenului, chestii... În mare, explicat amatoriceşte, cam asta e.

Hai să vedem cum e cu chestia noastra.

„Jucătorii nu au arătat o condiţie fizică ieşită din comun în amicale.” Adică, nu prea sunt speranţe pentru Twentas.

Dap. Am auzit acum vreo 4 ani, într-o emisiune, cum explica emeritul antrenor Nicolae Mărăşescu chestiunea muntelui. Spunea că trebuie să fie o pregătire de cel puţin 21 de zile, la cel puţin 1.800 de metri (ideal Piatra Arsă, la 1950 m.), pentru ca sângele să se oxigeneze la nivelul la care să se justifice demersul. În plus, asta are o valabilitate de vreo 14 zile, cam cât ţine concursul sau competiţia pentru care se antrenează. Ai noştri au stat în Poiana, unde mai e până la 1.800 de metri şi au stat vreo 8 zile. Înainte cu o lună de Twentas.

De ce s-au dus la munte, dacă, ştiinţific, n-au niciun beneficiu? A greşit Ilie Stan?

Un aspect de luat în considerare pentru forma fizică din amicale este legat de perioada de descărcare. Asta înseamnă că, după acumulare, organismul are nevoie de o perioadă, în general de minim 1-3 din timpul acumulării, în care funcţiile să revină la normal.

La Steaua nu există această descărcare, pentru că timpul de acumulare a fost mai mic şi logic, mai intens, determinată de calendarul care spune că, pe 16 februarie, primul meci al sezonului e cel mai important meci al sezonului.

Situaţia de azi a Stelei se naşte din intersecţia a doi factori: necesitatea unui vârf fizic de formă cu Twentas şi necesitatea ducerii întregului campionat la un nivel fizic decent.

Jucătorii care au venit de la naţională de ce n-au fost menajaţi? Ei veneau totuşi după stupiditatea de cantonament al lui Piturca, unul cu cate 3 antrenamente pe zi!

Poate cantonamentul a fost stupid, dar, din cele 13 zile, doar 4 au avut câte antrenamente. Piţurcă a antrenat combinat, acumulare cu ritm, şi a făcut-o ştiinţific, cu IT şi cu preparator.

Din toţi jucătorii de la lot, steliştii sunt unicii cu probleme musculare. De ce nu i-a menajat? Necesitatea formei de vârf cu Twentas.

Necesitatea unei forme decente pe întreg campionatul se satisface din antrenament. Vă amintiţi, platoul, adică volum, adică timp.

În cazul nostru, însă, peste această necesitate se suprapune necesitatea unui vârf de formă cu Twentas. Intensitate şi repede.

Trei cazuri din istoria recentă ne pot contura nişte piste explicative.

Prima mare performanţă din deceniul trecut, meciul cu Valencia. Îl reţin şi acum pe Opriţia la retur, am jucat incredibil, şi am câştigat pe modul în care i-am dominat fizic pe terenul nostru mizerabil. Reţin, de asemenea, şi ce s-a întâmplat după vreo 6 meciuri. Echipa era în cap, de la mijlocul returului până la final a fost în picaj liber, iar picajul a venit pe faptul că fizic, eram impotenţi. Vârful de formă provocat de Zenga cu Valencia a produs căderea în cap. Motivele sunt expuse la particularitatea antrenamentului-vârf de formă.

A doua mare performanţă a venit cu Olăroiu. Ţineţi minte cum alergam cu Betis, mai ales cu Heerenven, în primul meci la ei, chiar şi cu ţiganii. Ultimele 7-8 meciuri au dus scăderea crasă a randamentului, venită pe scăderea fizică şi, particularitate, pe accidentările provocate de diferenţa de standard impusă de Oli şi posibilităţile jucătorului român, cu zestrea de memorie musculară căpătată în carieră. Deci, specific, când am provocat un vârf rapid de formă, la începutul sezonului, tot am căzut, dar mai uşor, în schimb au apărut accidentările, adică tot un minus, tot consecinţă a necesităţii compensării vârfului timpuriu de formă..

Al treilea caz este Oţelul Galaţi. Pregătirea la munte, cu puls-teste de colecţie, un preparator fizic de pe vremea lui Ana Pauker, câştigat campionatul pe fond de potenţă fizică, pe baza unui platou. Câştigat, dar ăştia n-au avut impus niciun vârf de formă, ei au venit dintr-o lume paralelă, peste asta contând statutul de echipă mică, reactivă, nu activă, condiţia precară a celorlalţi şi ajutorul unor factori colaterali.

În sezonul de toamnă însă, când, unui parcurs liniar, dintr-o lume paralelă, fără obiectiv şi obstacole, i-a fost opus un statut firesc, s-au văzut extrem de clar limitele pregătirii-platou. În cele 6 meciuri de Champions League întinse pe toată (ceea ce nu-i chiar o dublă la mijlocul lui februarie...) minusurile tradiţionale ale unei pregătiri-platou s-au văzut. Au alergat mult, n-au căzut la niciun moment fizic, dar în inferioritate evidentă de viteză şi ritm. Apoi, când au revenit în campiont şi au făcut-o din poziţia de campioană, ceea ce le-a spulberat statutul reactiv şi i-a obligat la reacţie, s-a văzut imposibilitatea de a produce, pe platou, atuul fizic necesar rezultatului. N-au căzut, dar n-au niciun punct din 6 meciuri şi în campionat sunt pe locul 5, la 9 puncte de lider, iar aspectul fizic nu a mai putut fi un atu. În schimb, dacă ar fi calculat un vârf de formă pe septembrie-octombrie, erau în picaj până în ultima etapă a turului. Din contră, ei şi-au mai revenit fizic pe sfârşit.

Deci, a greşit sau nu Ilie Stan?

În opinia mea, ducerea echipei la munte a fost un lucru pozitiv, pentru că mediul specific pontenţează atât dorinţa de munca, cât şi anumite aspecte volitive. În urma unui efort comun se sudează relaţii care pot fi translatate în forme viitoare, până la colaborarea finală de pe teren. Debandada de la Steaua, cu jucători impuşi, alţii forţaţi, alţii favorizaţi, alţii marginalizaţi, a fost inteligent depăşită prin această modalitate.

Bine-bine, dar Twentas?

Meciul cu Twente este privit greşit. Calificarea norocoasă a accelerat nişte cadre. Din această accelerare nu se mai vede întregul. Steaua nu poate să-şi construiască sezonul pe Twente, căci logic şi matematic, olandezii sunt mari favoriţi.

A pregăti tot restul sezonului pentru un vârf de formă cu Twente este o mare prostie, căci, dacă minusurile care se anticiupează clar (dificultatea menţinerii unui nivel fizic decent până în sfârşitul lui mai) sunt absolut sigure, plusul (calificarea mai departe) ar fi o surpriză, adică o posibilitatea firavă.

Bă, a greşit sau nu Ilie Stan?

Două posibilităţi:

a) Ilie Stan nu a greşit. Ilie Stan merge pe burtă, cum se spune. A pregătit un sezon-platou, de nivel fizic mult peste retur, şi, pe acest nivel, Steaua va avea o prestaţie consistentă, în care valoarea jucătorilor, numărul lor, va face diferenţa. Nivelul fizic va fi văzut după ce se va realiza descărcarea.

Meciul cu Twentas va fi jucat ca să fie jucat, la ce şi cât se poate, obiectivul fiind campionatul, care nu va fi sacrificat pentru un meci în care şansele sunt slabe din start.

b) Ilie Stan a greşit. El este prins între presiunea patronului şi posibilitatea de a fi dat afară dacă ratează dubla cu Twentas şi începe şchiop în primele 4-5 etape, astfel încât îşi va concentra atenţia pe supravieţuire, nu pe o perspectivă iluzorie, care nu se va realiza cu Gibonul la conducerea clubului.

A pregătit un vârf de formă pe februarie-martie, iar din aprilie echipa se va chinui până la final.

Eu unul cred în prima variantă, dar sper în a doua.

Filip Pindean