04-02-12

Legenda lui Costi Herold

„În cele ce urmează, veţi constata urmările unei misiuni dintre cele mai grele: zugrăvirea unui om cu însuşiri excepţionale.”

Introducerea făcută de Dostoievski explică întru-totul şansa în faţa căreia ne aflăm şi inhibă orice nevoie de mai adăuga ceva.

Astăzi, 4 februarie 2012, suporterii stelişti aniverseaza 100 de ani(n. 4 februarie 1912 – d. 28 august 1984) de la naşterea unei personalităţi absolut unice din istoria sportului românesc şi din istoria clubului Steaua.

Campionul polisportivităţii

ISTORIA SPORTULUI ROMÂNESC cuprinde în filele nostalgicelor sale începuturi dar, în mod deosebit, în anii de după ultimul război, multiple realizări şi performanţe excepţionale, în dreptul cărora rămîn înscrise pentru totdeauna cu majuscule numele unor mari personalităţi dintre acelea ce dau culoare unei epoci şi lumină viitorului. Campioni, recordmeni, internaţionali. Valori individuale dimensionate la scara unor cerinţe care au atins de multe ori graniţele superioare ale măiestriei şi pe alocuri ale perfecţiunii.

Intre aceştia se numără un sportiv în cel mai cuprinzător sens al cuvântului, figură de legendă, plăsmuită din fericita simbioză a însuşirilor dăruite de natură cu munca aspră şi perseverentă a celor obişnuiţi să nu cunoască piedici în calea succesului.

Era uşor de recunoscut după statura sa impunătoare, după chipul cu trăsături viguroase, după mersul drept de gimnast şi privirea calda, învăluitoare, prietenoasă, dar care-ţi impunea totuşi un sentiment de deosebită consideraţie şi stimă.



In vacanta, alaturi de fiica si un nepot

Îl întîlneai la fel de liniştit şi calm pe stradă sau la catedră, în faţa studenţilor săi, spectator în tribună sau pe banca antrenorului, acolo unde tensiunea meciului atingea cote maxime. Un om echilibrat, sobru în toate manifestările sale cotidiene şi impresionant de modest, virtuţi care îi caracterizează pe cei demni de o preţuire adevărată.

Acesta a fost Constantin Herold, sportivul de ieri care şi-a cucerit o faimă binemeritată practicînd în competiţii oficiale de-a lungul unui sfert de veac nu mai puţin de 14 discipline sportive. Acesta a fost profesorul, antrenorul şi cetăţeanul, exemplu de pricepere şi conştiinciozitate în muncă, pedagog înzestrat şi experimentat în educarea multor promoţii de tineri îndrăgostiţi de mişcare şi de arta mînuirii cu iscusinţă a mingii.

Pentru toţi cei din preajma preocupărilor sale obişnuite: „nea Costi" sau numai „Costi”; pentru toţi cei care au crescut în sport sub ochii lui şi au „furat” cîte ceva din exprimarea plină de măiestrie a însuşirilor sale: „Unchiul", apelativ de o familiaritate seducătoare simbolizând, în nuanţa gingaşă a „înrudirii”, respectul vîrstei şi al valorii.

Din muncă aspră se făuresc valorile

Constantin Herold s-a născut la 4 februarie 1912 la Moreni, pe atunci o aşezate mică dar vestită prin bogăţia aurului negru ascuns în adîncurile pămînturilor sale.

(Provine dintr-o familie cu origini socio-etnice interesante.

Tatăl său, Iosif Herold, născut la Braşov în 26 martie 1884, într-o familie de religie reformată, era de origine austro-ungară. Mama lui Iosif, Gal Rosalia – bunica lui Costi – era unguroaică, iar familia tatălui său venise din Austria şi se stabilise în zona Braşovului şi Făgăraşului.

Soţia lui Iosif Herold – mama lui Costi –, se numea Maria-Smaranda Stoica, născută în 1890 în comuna Colibaşi, jud. Dâmboviţa. Avea doar 16 ani când Iosif a furat-o şi a dus-o la părinţii lui, la Braşov, pentru a se căsători cu ea. Familia ei nu voia s-o lase să se mărite cu un „străin” (Transilvania făcând parte din Imperiul Austro-Ungar), drept pentru care au dezmoştenit-o când s-a produs căsătoria.

Tânăra familie Herold a revenit în Regat, stabilindu-se la Moreni, unde s-au născut 4 copii până în 1916, (din cei 6 avuţi împreună, toţi fiind botezaţi în religia ortodoxă).

La doi ani de la începutul Primului Război Mondial, în 1916, România a intrat în război împotriva Austro-Unagriei, iar tatăl lui Costi, deşi căsătorit şi cu 4 copii, dar fiind supus austro-ungar, a fost trimis într-un lagăr de prin zona Vasluiului, în Moldova. Bunurile familiei au fost confiscate, mama lui Costi împreună cu cei 4 copii au plecat după Iosif, au supravieţuit războiului şi unei epidemii de tifos-exantematic, şi au revenit la Moreni la sfârşitul războiului, luându-şi viaţa de la capăt. Tatăl lui Costi a fost naturalizat, primind cetăţenie română.

Costi (Constantin, cum era trecut în certificatul de naştere) a fost cel de-al treilea copil al familiei Iosif şi Maria-Smaranda Herold, înaintea lui venind pe lume Ilie (1908) şi Gheorghe (1910), urmându-i un alt Gheorghe (născut în 1914, ajuns colonel de Armată), Maria-Despina (1918) şi Victor (1928).

(Informaţii obţinute prin bunăvoinţa fiicei lui Costi Herold, Elena – n.n.)

A început să facă sport la o vîrstă cînd încă nu desluşise bine la şcoală rostul primelor litere din abecedar. Fotbalul a fost bineînţeles pasiunea debutului, iar mica asociaţie M.A.T.I.L.U.S (Mingea atrage tinerii intelectuali la uzul sportiv), leagănul celor dintîi visuri de jucător.

A devenit apoi cunoscut în comună, la 10 ani, participând pentru prima oară la un mini-concurs de atletism şi cîştigînd toate cele 5 probe la care s-au organizat întreceri: aruncarea greutăţii (în realitate o simplă bucată de fier), săritura în lungime şi înălţime, alergări de viteză şi rezistenţă (cca 600-700 m, în jurul unei grădini).

A urmat apoi un popas scurt la liceul „Petru şi Pavel” din Ploieşti; primele două clase în şcoala unde mai învăţau şi fraţii săi mai mari şi apoi la internatul profesorului Dumitriu, în curtea căruia are prilejul să-şi încerce îndemînarea lucrînd pentru întîia oară la aparatură de gimnastică specială şi unde printre altele face cunoştinţă cu un disc adevărat, cu o greutate reglementară, şi continuă să joace mai ales fotbal.

Toamna anului 1926 marchează începutul unuia dintre cele mai fierbinţi episoade din biografia lui Costi Herold. Este perioada Braşovului, aceea care fundamentează şi pregăteşte în acelaşi timp saltul viitor spre performanţele polisportive. În următorii cinci ani urcă cele dintîi trepte ale afirmării şi încearcă bucuria timpurie a propriilor realizări.

Iată ce mărturiseşte eroul nostru despre această perioadă pînă la absolvirea liceului.

Costi Herold:
— „La Braşov am intrat în clasa a 3-a la liceul „Meşotă". Pentru un an numai, fiindcă după aceea m-am transferat la „Andrei Şaguna", şcoală cu o veche tradiţie didactică şi cu un select corp profesoral.
Aveam 14 ani şi locuiam la o gazdă în Schei. Aici reuşisem să-mi fac cîţiva prieteni, de seama mea şi mai mari. Împreună cu ei organizam, duminica de obicei, un fel de concursuri care începeau cu o alergare peste Curmătura, pînă în Valea Răcătăului, continuau aici cu câteva probe de atletism cu mijloace improvizate (aruncarea fierului, sărituri), după care ne înapoiam spre casă pe acelaşi drum într-o întrecere pasionantă care trebuia să-1 desemneze pe cel care ajunge primul în cartier, pe strada noastră.
Atletism făceam şi la scoală, dar într-un cadru mult mai organizat, prin grija conducerii liceului, care ne pusese la dispoziţie un mic stadion destul de bine utilat şi unde — elev în clasa a 4-a fiind — am participat la un concurs interclase, cîştigînd toate probele de alergări, sărituri şi aruncări, fapt care 1-a determinat pe un ziarist de la „Dimineaţa”, prezent şi el la manifestaţia noastră sportivă, să scrie „am văzut la Braşov pe viitorul campion de decatlon al României".
În afară de atletism — activitate larg sprijinită în şcoală — jucam şi fotbal la o asociaţie muncitorească, B.M.T.E., la tineret, ca portar, împreună cu, mai tîrziu, celebrul Bodola (Iuliu – n.n.) şi cu Boloni (nu Laszlo – n.n.). Şi tot în vara în care am reuşit să cîştig primul poliatlon şcolar, atunci cînd abia împlinisem vîrsta de 15 ani, am promovat în prima echipă, debutând în meci oficial împotriva puternicului „11” al Colţei, care abia ne-a învins cu 2-1, după o partidă în care toţi cei prezenţi au fost de acord că am apărat foarte bine.”

Constantin Herold — prefect al liceului
„În clasa a 6-a de liceu am schimbat gazda. M-am mutat la o familie de saşi, odată cu nouă colegi, alcătuind împreună cu un grup de adolescenţi entuziaşti, strîns uniţi într-o legătură de prietenie care ne stimula reciproc la învăţătură, în preocupările noastre personale şi în comportare.

Şi pentru că aici nu toţi zece aveam înclinaţii pentru sport, am găsit atunci un mijloc foarte original să ne întrecem într-un concurs care să-l desemneze pe acela care va mînca cele mai multe ... găluşti cu prune. Da, găluşti cu prune, făcute cu o măiestrie culinară deosebită de către gazda noastră, mîncare după care ne băteam pur şi simplu, singurul pretext de altfel, după cîte îmi amintesc, pentru care ne mai luam la ceartă între noi, cîte-odată. Rezultatul concursului? Eu am cîştigat şi aici detaşat locul I, cu 35 de bucăţi, „record" absolut pe care n-a mai îndrăznit nimeni să-1 doboare, din considerente de ordin... gastric.

Dar originala competiţie a găluştilor cu prune nu a fost decît un simplu prilej de divertisment pentru mica noastră societate şi oricum un intermezzo, poate bizar, în viaţa mea obişnuită. Pentru că în tot acest timp am continuat cu aceeaşi pasiune să-mi împart activitatea în cadrul unui veritabil triptic, şcoală-fotbal-atletism, corespunzător unor cerinţe de acum fireşti.

Aşa se şi explică alegerea mea, în clasa a 6-a, în funcţia de „subprefect", şi-n următorul an, de „prefect al liceului", cinste care se acorda numai unuia dintre elevii buni la învăţătură, care se bucura de preţuirea corpului profesoral şi manifesta calităţi deosebite într-un domeniu oarecare — sportiv, literar sau artistic. In ceea ce mă priveşte, am confirmat încrederea acordată prin victoriile categorice obţinute ca reprezentant al şcolii în întrecerile tradiţionale cu celelalte instituţii de învăţământ din oraş, Liceul Honterus, Liceul Comercial German, Liceul Maghiar etc.

Dar sfera preocupărilor şi mai ales a intenţiilor mele de viitor nu se limita numai la activitatea desfăşurată pe micul stadion din faţa liceului Şaguna. Simţeam că pot mai mult şi de aceea voiam să realizez mai mult.

În vacanta de vară, înaintea ultimului an de scoală, am luat o hotărîre mare. Împreună cu încă 8 colegi de clasă ne-am retras, pentru două săptămâni, la o mică cabană în apropiere de Poiana, unde întîi am lucrat cu nădejde la amenajarea, cu posibilităţi reduse, lesne de înţeles, a unui colţ de antrenament pe panta mai lină a unui bot de deal. Şi am început pregătirea sărind peste o ştachetă înălţată la 2,80—3 m cu o prăjină de rufe, alergînd pe pămînt tare, pietros, trecând în suiş peste garduri improvizate din nuiele şi stuf, aruncînd bolovani mari transformaţi ad-hoc în greutăţi. Zi de zi, de dimineaţă pînă seara, cu provizii puţine, care de altfel s-au terminat mai curînd decît le planificasem. În ultima zi a şederii noastre pe munte, am fiert o mămăligă mare în care am amestecat un ou, singurul aliment de preţ păstrat pînă în ultima clipă şi am mîncat cu toţii bine, după care am coborît voioşi în Braşov, unde avea loc campionatul regional de atletism.


Saritura cu prajina in anii 30

M-am înscris în concurs la proba de 110 m. garduri. Şi am luat startul alături de campionul de atunci, Csegezi, terminînd pe locul II, foarte aproape de acesta. Două săptămîni mai tîrziu, în cadrul concursului naţional de la Predeal, Csegezi nu mai rezistă însă finişului meu puternic şi astfel obţin prima mea mare victorie într-o întrecere de amploare.

Era o victorie a muncii conştiincioase, care răsplătea nu numai eforturile celor două săptămîni de pregătire din modestul „cantonament" de la Poiana, ci şi pasiunea pentru sport, încrederea într-un viitor care nu mai putea fi altfel conceput decît alături de cei care iubesc mişcarea, întrecerea în arena celor puternici şi dansul ameţitor al mingii purtată pe căile victoriei.”

De acum înainte toate drumurile lui Constantin Herold se vor îndrepta neabătut către o ţintă majoră, performanţa polisportivă, dar nudin vanitatea goanei după glorie, ci dintr-o chemare firească, proprie doar acelora care simt nevoia să manifeste plenar tot harul cu care i-a înzestrat cu dărnicie natura.



Sprintul final

Anii studenţiei, ai fotbalului şi atletismului

În toamna anului 1931, Constantin Herold devine student al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (ANEF) din Bucureşti. Începe acum o perioadă de activitate foarte complexă, didactică, sportivă şi organizatorică. Munceşte din greu ca să poată ţine pasul cu învăţătura şi în acelaşi timp cu pretenţiile unei pregătiri multilaterale necesară obţinerii victoriilor în lupta cu metri, cu secundele si adversarii.

Este semibursier si, totuşi, dificultăţile materiale îl obligă să lucreze suplimentar, acordând meditaţii la educaţie fizică şi făcînd masaj, pentru a cîştiga banii necesari achitării taxelor şcolare şi întreţinerii în condiţiile unei mari cheltuiri de energie fizică. Dar nici aşa nu reuşeşte să depăşească greutăţile. Atunci, student fiind, se angajează ca instructor sportiv la Telefoane, asociaţie de care se leagă o bună parte din realizările sale sportive şi organizatorice din acea perioadă.

Lucrează neobosit pe pistă, pe gazon, în sală, la bazin sau în poligon, uimindu-i pe cei din jurul său prin forţa, diversitatea şi mai ales valoarea performanţelor realizate. Cîştigă concursuri de atletism, tenis de masă, scrimă şi tir, bate recorduri naţionale, joacă fotbal, handbal, volei, baschet şi polo; se remarcă în formaţii reprezentative de gimnastică. Ca instructor la Telefoane organizează echipe de volei, baschet şi handbal, le înscrie în competiţii orăşeneşti şi obţine cu ele numeroase succese care mai tîrziu vor conduce la promovări în categorii superioare, poziţii fruntaşe în clasamente şi chiar prin titluri de campioni.

Au fost, aceşti ani ai studenţiei, deosebit de bogaţi în evenimente despre care se pot scrie, fără exagerare, volume. Cu modestia care-1 caracterizează, Constantin Herold trece însă peste multe dintre ele, încredinţîndu-ne numai cîteva secvenţe din albumul unor amintiri dragi, în dreptul cărora stă înscrisă vîrsta cea mai frumoasă a vieţii.


Aruncarea greutatii

Costi Herold:
— „Înainte de a pleca din Braşov începusem să joc în echipa de fotbal a Astrei ca mijlocaş şi apoi ca atacant. Renunţasem la postul de portar, care nu se prea potrivea temperamentului meu. În Bucureşti, la Telefoane, m-am specializat, ca să zic aşa, ca centru înaintaş. Şi în toţi anii cît am jucat în această echipă – plecînd de la categoria a treia orăşenească şi promovînd succesiv pînă în divizia naţională B – am fost golgeter.

Se spunea chiar, pe atunci, că am o forţă de şut neobişnuită. Cred să afirmaţia nu era departe de adevăr. De altfel, o întâmplare dintr-un meci susţinut în cadrul campionatului naţional-universitar în anul 1933 a avut darul să mă convingă şi pe mine de acest lucru. Jucam în formaţia ANEF-ului pe Venus, partida semifinală cu Politehnica. Scor la un moment dat: 1-1. Cu puţin înainte însă de sfârşitul întâlnirii, o acţiune pe partea dreaptă a atacului nostru este respinsă de un apărător advers printr-o degajare lungă pînă la centrul terenului, acolo unde mă surprinsese pe mine faza. De aici, de pe linia care marchează jumătatea spaţiului de joc, pe o direcţie diagonală faţă de poartă, am tras direct cu stângul. Mingea, plecată ca din tun, s-a oprit drept la vinclu, iar golul acesta ne-a adus victoria şi calificarea în finală. Prezent la acest meci, preşedintele federaţiei de fotbal din acea vreme a exclamat: «Un asemenea şut şi un asemenea gol se văd o dată la 100 de ani!»

Aceasta – în legătură cu fotbalul. În ceea ce priveşte atletismul, realizările mele s-au situat constant la nivelul luptei pentru titlurile de campion. Eram încă la Braşov, elev în clasa a 7-a la „Şaguna”, cînd am participat la primul concurs naţional de decatlon şi m-am clasat pe locul IV, după Csegezi – deţinătorul titlului –, Kurt Heiden şi Ciaclani.

Puţin mai târziu, ca student în primul an la ANEF, am doborît recordurile naţionale de juniori la 110 m garduri, triplu salt şi săritura cu prăjina în cadrul campionatelor naţionale universitare de la Timişoara. Pentru ca, în 1933, să devin campion la 110 m garduri, performanţă repetată un an mai târziu, cînd am cîştigat şi mult invidiatul titlu la decatlon, stabilind un record care a rămas în picioare pînă în 1948 !

Au urmat apoi cîteva concursuri internaţionale puternice la Praga, Varşovia, Sofia, Atena, Budapesta şi, în 1935 ...

... în 1935, în timpul desfăşurării unui campionat naţional de decatlon, în cadrul căruia conduceam detaşat după prima zi de întreceri, un grav accident la cot, la care s-a adăugat ulterior şi o prelungită criză de lumbago, m-a obligat la o pauză competiţională de aproape doi ani. Cînd am reluat pregătirile am înţeles destul de limpede că pentru mine căile atletismului de performanţă s-au îngustat, dacă nu chiar au fost întrerupte. În faţa implacabilei renunţări am avut, pentru prima oară, senzaţia dureroasă a unei despărţiri pe care am mai încercat-o cu ani mai târziu, în pragul schimbării definitive a tricoului de jucător, cu treningul de antrenor.



Reprezentantii sportului romanesc la Berlin, 1936

Şi fiindcă am ţinut ca această despărţire să fie totuşi curajoasă, sportivă, am apărut pentru ultima dată într-un concurs oficial la Balcaniada din 1937, stimulat de dorinţa unei comportări frumoase. Nu aveam atunci decît două săptămâni de antrenament. Aveam în schimb ca adversari la proba de 110 garduri alergători de talia celebrului turc Faik, a bulgarului Doicev, a sîrbului Erlich şi a grecului Manticus. Singur pe acesta din urmă n-am reuşit să-1 înving, dar locul II obţinut în final reprezenta un rezultat mai mult decît meritoriu şi un mic omagiu adus sportului de care erau legate cele dintîi bucurii ale victoriei şi de la care îmi luam acum rămas bun, pe podiumul laureaţilor.”



110 m garduri


Baschetul – sportul de lîngă înimă

De fapt, anul 1937 a însemnat pentru Costi Herold şi despărţirea de fotbal. N-a fost o simplă coincidenţă. Profesor de educaţie fizică şi cu obligaţii din ce în ce mai mari faţă de instituţie – de Telefoane, în speţă –, a fost nevoit într-un fel să se orienteze către o activitate de performanţă mai restrânsă, dar nu mai puţin bogată în conţinut. Intervalul de timp care începe cu retragerea de pe pista de atletism şi de pe terenul de fotbal şi se încheie în anul transferului la C.C.A., reprezintă etapa handbalului, a voleiului şi baschetului, jocuri care îi vor aduce deţinătorului recordului naţional la decatlon numai satisfacţii, printre care şi cinstea de a fi căpitan al echipelor reprezentative la volei şi baschet.

Costi Herold:
Încă din primii ani ai studenţiei, îşi aminteşte Costi Herold, înfiinţasem la Telefoane nuclee de handbal, volei şi baschet cu colegi de institut, alcătuind echipe pe dormitoare şi participând la competiţii, la început minore, după aceea în campionatul bucureştean, în cadrul căruia ne clasam constant pe primele trei locuri.

In anul 1940 am trecut, pentru puţin timp, din motive organizatorice, cu baschetul şi voleiul la Bonaparte, unde activau pe atunci Dlugosch, FI. Popescu, Avachian şi cucerim cu amîndouă formaţiile titlul de campioni ai Capitalei.

Apoi din nou la Telefoane, unde paralel cu activitatea de jucător încep şi munca de instruire cu cei ce aveau să constituie mai tîrziu prima generaţie de afirmare a baschetului românesc : V. Popescu, A. Flobert, N. Dinescu.

După război, activitatea competiţională internă şi mai ales cea internaţională au cunoscut, în general, o mai mare dezvoltare. În 1946 particip ca jucător, căpitan de echipă şi antrenor în acelaşi timp al reprezentativei naţionale de volei în Campionatul Balcanic de la Bucureşti şi am marea bucurie de a câştiga primul loc într-o întrecere extrem de echilibrată şi disputată.



Echipa de volei


În acelaşi an şi în cadrul aceleiaşi competiţii, naţionala de baschet din care făceam şi eu parte, se clasează pe locul secund. Au urmat apoi, în fiecare an, alte Balcaniade, alte confruntări, alte noi succese: Bucureşti, Atena, Tirana, Sofia...”

Şi din nou o altă treaptă a renunţării. De astă dată a fost rîndul handbalului în „11" şi al voleiului, două sporturi cărora Costi Herold le dăruise multe ceasuri de sudoare în antrenamente si mult mai multe emoţii în meciuri, în schimbul unor clipe de adevărată desfătare. De acum înainte, baschetul va rămâne singura sa pasiune, cu ajutorul căreia va încerca să egaleze tot ceea ce a lăsat înscris cu litere de neşters în atletism, canotaj, tir, gimnastică, scrimă, fotbal, handbal, volei...

... în anul 1950 „Unchiul" – aşa cum încep să-i spună „nepoţii" Folbert, Dinescu sau Vasile Popescu, crescuţi de el în echipa Telefoanelor şi cum îi vor spune apoi toţi ceilalţi din marea familie a baschetului – găseşte resursele necesare, fizice şi morale, să-şi mai încerce forţele în lupta de sub panou, la o vîrstă la care numai sportivii de excepţie sînt capabili s-o facă. Are aproape 40 de ani, este surprinzător de suplu şi viguros încît, dacă nu l-ar trăda apariţia intempestivă a celor cîteva fire de păr alb pe la tîmple, nici nu s-ar putea bănui că atinge numărul dublu al anilor multora dintre coechipierii săi.

Transferat ca jucător la C.C.A., evoluează un timp alături de Folbert, M. Nedef, Stoicescu, Buzaş şi Eordogh, se străduieşte să pună în valoare întreaga sa experienţă şi rutină competiţională, doreşte cu ardoare să-şi ducă echipa la titlul de campioană republicană, dar nu obţine mai mult decît locul II, în urma unui rival greu de trecut, Dinamo Bucureşti.


Echipa de aur

Ceea ce nu a reuşit ca jucător, în aceşti ani ai ultimului popas dinaintea marii renunţări, va reuşi din plin ca antrenor al unor „5”-uri de legendă, care vor rămâne înscrise la loc de cinste în cartea de aur a clubului Steaua si a baschetului românesc. Nume din generatii succesive precum Folbert, Nedef, Niculescu, Fodor, Novacek Nedelea, Testiban, Dinescu, Costescu, Erdoch, Ghe. Valeriu, savu Alin, barau Ghe., Dimancea, Cimpeanu, Tarau etc., nume cărora li se adaugă şi cel al Antrenorului Emerit prof. Constantin Herold, au atras o simpatie publică puţin obişnuită pe terenurile noastre şi aprecieri la superlativ, atribuite de reputaţi specialişti din ţară şi de peste hotare.

Secretul echipei de aur

1954-1968. Aproape un deceniu şi jumătate ca antrenor la clubul Steaua, o perioadă intensă, bogată în realizări din biografia acestui mare sportiv, pagini din cronica unor ani de neuitat :
- 10 titluri de campioni naţionali (1956, 1957 pînă în 1964, 1966 şi 1967);
- 9 participări în Cupa Campionilor Europeni şi 3 în Cupa Cupelor;
- victorii de prestigiu obţinute în fata unor adversari de mare clasă internaţională (Ţ.S.K.A. Moscova, Dinamo Tbilisi, Virtus Bologna, Honved, Spartak Sokolovo, Slavia Praga);
- o neegalată performanţă, aceea a calificării, în anul 1961, pînă în semifinalele celei mai însemnate competiţii europene de club;
- spectacole entuziasmante, cu tribune aclamînd în picioare fantezia şi virtuozitatea unor veritabili vrăjitori ai balonului;
- o echipă mare, capabilă să transforme baschetul în artă.

— În ce a constat, de fapt, secretul acestei echipe ?
Costi Herold: O reunire fericită de valori, un volum uriaş de muncă, o neasemuită plăcere de a juca şi o disciplină fermă liber consimţită.

— Folbert, Nedef, Em. Niculescu, Novacek, Fodor, Nedelea, Nosievici, Gh. Valeriu, Dimancea, Barau, Alin Savu... Care dintre aceşti artizani ai victoriilor echipei dv. de baschet s-ar putea considera cîndva că a beneficiat de privilegiul jucătorului cel mai iubit, cel mai aproape de inimă ?
Costi Herold: N-am făcut deosebiri, n-am creat avantaje nimănui. Pe toţi i-am tratat la fel, cu toţii au fost la fel de aproape de inima mea. Poate că şi acesta a fost unul dintre secretele echipei de aur!

Au fost într-adevăr 14 !

In anul 1966, profesorului Constantin Herold i-a fost conferit titlul de „Antrenor Emerit", ca o recunoaştere a marilor sale merite în munca de instruire şi educare a multor generaţii de sportivi care au preluat de la acest dascăl al performanţei flacăra vie a dragostei pentru cultură fizică şi sport. S-a amintit atunci, cu ocazia festivităţii de decernare a acestei înalte distincţii, si de activitatea competiţională multilaterală desfăşurată de Costi Herold, talent complex, manifestat în practicarea a nu mai puţin de 14 discipline sportive.

1. atletism : campion şi recordmen naţional la decatlon şi 110 m garduri; membru al echipei naţionale. 2. fotbal: jucător şi.golgeter în divizia B;
3. handbal în „11” : component al echipei naţionale şi participant la campionatele mondiale din 1937 în Germania;
4-5. volei şi baschet: jucător şi căpitan al celor două reprezentative ale ţării;
6. tir: locul III la campionatele naţionale la puşcă, poziţia culcat nerezemat, cu performanţa de 393 puncte din 400 posibile;
7. schi: campion la proba de patrulă militară;
8. canotaj : participant la campionatul orăşenesc la clasa gig-uri;
9. polo pe apă; portar în echipa Telefoane, participantă în campionatul orăşenesc;
10. tenis de masă; campion sindical al Capitalei la proba de dublu mixt, împreună cu Coca Bunescu; 11. tenis de cîmp: jucător categoria a Il-a în campionatul oraşului Bucureşti;
12. rugbi: jucător în echipa Telefoane;
13. scrimă: campion universitar al Capitalei la spadă şi sabie;
14. gimnastică: membru al echipei model a ANEF-ului în tabăra studenţească organizată cu prilejul Olimpiadei din 1936 la Berlin.

Să tragem o linie dedesubt – spunem noi – şi să scriem la sfîrşit cu toată convingerea şi în acelaşi timp cu admiraţie: Constantin Herold — campionul polisportivitătii.


Portret


...Au trecut în zbor mulţi ani convertiţi, printr-o firească orînduire, în fire de păr alb şi încreţituri în jurul ochilor. „Unchiul" s+a menţinut însă drept şi falnic, asemenea stejarilor din pădurile veşnic verzi. A împlinit vîrsta de 60 de ani, chiar în anul în care clubul Steaua îşi aniversa un pătrar de veac de existenţă. A cunoscut clubul cu 25 de ani în urmă, mic, luptîndu-se cu dificultăţile prezentului şi l-a văzut devenind mare, ajuns la maturitate, privind cu încredere spre viitor.

În ciuda anilor care s-au scurs aproape pe neobservate şi a părului cărunt, parcă „Unchiul" a rămas tot tînăr. Pe stradă, la stadion sau la catedră domină cu statura sa impunătoare. Celor curioşi să afle secretul longevităţii sale sportive le încredinţează cu generozitate reţeta sa :
— Niciodată n-am fumat şi nici nu mi-a plăcut băutura. Am dus întotdeauna o viaţă cumpătată şi ordonată. Am iubit mişcarea şi mi-am potolit mereu setea de aer liber. Sportul a fost prietenul meu cel mai bun şi de la el am avut, în schimb, cele mai mari satisfacţii. Acesta nu-i, de fapt, un secret...


în Mihai Ionescu, Ion Cupen, Constelaţia valorilor sportive, Editura Militară, Bucureşti, 1972.




IN MEMORIAM
Un renumit polisportiv: CONSTANTIN HEROLD

Constantin Herold (1912-1984) a debutat într-o partidă oficială de baschet în vara anului 1934, cu ocazia organizării primului campionat universitar bucureştean. Herold, împreună cu Prunescu, Popescu-Colibaşi, Balosache şi alţii, a făcut parte din selecţionata A A.N.E.F. (Academia Naţională de Educaţie Fizică), care însă la prima confruntare a suferit o înfrîngere categorică în fata colegilor de la Drept (4-27)!

Dar iată cum îl descrie pe acest mare polisportiv (fără egal, se spune, în istoria sportului românesc) coechipierul său de la A.N.E.F., Popescu-Colibaşi, într-o carte de evocări intitulată „Aşa am antrenat"...

„Am să încerc să schiţez cîteva figuri de antrenori şi voi începe cu acela pe care l-am cunoscut în tinereţe ca sportiv şi l-am urmărit mai apoi ca antrenor, Costi Herold.

În primul rînd, cred că este cel care a practicat la noi în ţară, cu calificativul foarte bine, cele mai multe sporturi. A trecut de la recordul de decatlon la cel de la 11O m garduri, la atletism (a fost selecţionat în lotul naţional care ne-a reprezentat la cîteva Balcaniade şi a fost încununat cu titlul de campion în anii 1934-1935), apoi la postul de portar la polo pe apă, ca să ajungă campion la badminton.

În fotbal a fost prototipul centrului atacant de mare clasă (a jucat cu succes cîteva sezoane la Telefoane), dar a preferat voleiul şi baschetul.

La rugby, în linia a treia, a fost pentru scurtă vreme un Demian al acelor timpuri; la scrimă, indi¬erent de armă, îi plăcea să se bată...

Şi trebuie să continuăm noi enumerarea cu alte discipline sportive, cărora li s-a dedicat în anumite perioade Costi Herold, cum a fost handbalul (cu care a «cochetat» multă vreme), apoi canotajul, tirul, tenisul de masă şi de cîmp, schiul şi gimnastica, fiind (după părerea celor mai mulţi tehnicieni) cel mai complet şi dotat sportiv al ţării noastre...”

Oare în ce ţară de pe glob se poate evidenţia un polisportiv care a încercat — şi de cele mai multe ori a reuşit — să concureze cu succes la... nu mai puţin de 14 discipline sportive!? Să reluăm însă textul lui Popescu-Colibaşi:
„Ca antrenor s-a consacrat baschetului. Jucătorii, echipele pregătite de el i-au ilustrat calităţile, prin corectitudinea jocului şi spectacolului creat. Cuplul de jucători Folbert – Nedef i-au întruchipat prin talent, pe teren, seriozitatea şi longevitatea sportivă"

Împreună cu unii din „nepoţii” săi (denumire cunoscută de toţi iubitorii baschetului din acea perioadă de aur a baschetului românesc), Andrei Folbert, Costel Dinescu, Vasile Popescu, Grigore Costescu şi mai apoi Mihai Nedef, Emil Niculescu, regretatul Alexandru Fodor, Teodor Nedelea şi alţii, Costi Herold (alias „Unchiul") a cucerit 10 titluri naţionale pentru clubul militar din Calea Plevnei. Pentru aceste merite deosebite a fost distins în anul 1969 cu titlul de Antrenor Emerit.




Campioana Romaniei la baschet, 1956


Solicitîndu-i „cea mai plăcută amintire din cariera sa sportivă", Costi Herold a răspuns fără şovăire: „Serile de la sfîrşitul deceniului al cincilea, cînd erau programate jocurile de baschet în nocturnă, pe baza de la Drept, partide echilibrate între echipele fruntaşe ale campionatului de pe atunci şi cînd împreună cu elevii mei evoluam în această «groapă» de neuitat, sub culorile clubului Telefoane!”

După aproape trei decenii, baza sportivă de la Drept a dispărut din circuitul competiţional, au amuţit ropotele de aplauze care se adresau virtuozilor balonului rotund, liniştea a coborît definitiv asupra tribunelor şi arenei de beton. Despre această frumoasă bază sportivă din inima Capitalei ne vorbea cu mare regret „Unchiul", cel care, din locuinţa sa de pe calea Plevnei, nu mai simţea de mult tumultul marilor competiţii disputate în „groapa" de la Drept!

La cele trei ediţii ale Jocurilor Balcanice din anii 1946-1948 (Bucureşti, Tirana şi Sofia), Costi Herold a făcut parte din „cinci"-ul şi sextetul de bază al echipelor noastre naţionale atît la baschet, cît si la volei.

În anul 1958, echipa antrenată de Costi Herold a dispus în Cupa Campionilor Europeni de formaţia Macabi Tel Aviv, pe terenul acesteia, cu scorul de 63—61! Iată declaraţia cunoscutului arbitru internaţional Simry făcută presei după încheierea partidei de la Tel Aviv: „Baschetbaliştii români sînt adepţii jocului modern, cu calităţi deosebite în practicarea acestui spectaculos sport, cu multă imaginaţie şi personalitate!"

În anul următor, în aceeaşi competiţie, după partida de la Bucureşti, în care C.C.A. a dispus cu dificultate de celebra campioană a Ungariei, formaţia Honved, antrenorul baschetbaliştilor unguri J. Pander a menţionat după întoarcerea sa la Budapesta: „Atîta timp cat echipa de bază C.C.A. se menţine în teren, este greu să faci faţă jocului său derutant!"

În sfîrşit, să nu uităm comportarea echipei Steaua (noua denumire a lui C.C.A.) în C.C.E., la Bucureşti (în anul 1968), în compania uneia dintre cele mai bune formatii de club de pe continentul nostru, Fides Partenope din Neapole. Întrecînd cu 95—77 echipa italiană (în care evoluau doi jucători de culoare nord-americani), componenţii clubului Steaua au oferit un adevărat spectacol baschetbalistic. „Nici o echipă de pe continent n-ar fi rezistat formaţiei Steaua în această seară!" a mărturisit cu amărăciune presei antrenorul lui Fides, Tonino Zorzi.

După numai un an de la această excelentă comportare a echipei Steaua în C.C.E., la începutul ediţiei 1969/1970, a avut loc în sala Floreasca o emoţionantă despărţire a antrenorului emerit Costi Herold de foştii săi elevi. După 35 de ani de prodigioasă activitate, „Unchiul" a predat ştafeta conducerii tehnice unuia dintre primii său „nepoţi" de la Telefoane, prof. Vasile Popescu.

De cele mai multe ori, la derbiurile Steaua – Dinamo, la jocurile-cheie din campionatul feminin sau la partidele internaţionale, undeva în tribuna sălii Floreasca, vechii pasionaţi ai jocului de baschet îl puteau vedea pe „Unchiul” cum urmărea cu interes comportarea baschetbaliştilor, de fapt a generaţiilor următoare de sportivi care evoluau în terenul cu două coşuri. Oare cîţi din spectatorii aflaţi în tribune îşi mai aduc aminte de marele polisportiv Costi Herold?...

Cel care a participat la un campionat european (Praga 1947), a fost selecţionat de 24 de ori în selecţionata ţării noastre (ca jucător), la două campionate europene (Istanbul 1959 şi Belgrad 1969), precum şi la zeci şi zeci de jocuri internaţionale în C.C.E. (ca antrenor). Costi Herold rămîne definitiv fixat în panoplia marilor sportivi ai ţării noastre, o stea în arena sportivă, un adevărat exemplu de probitate profesională!

Ultima apariţie oficială a „unchiului" pe banca de rezerve a unei echipe de baschet a fost cu ocazia jocului amical de old-boys dintre garniturile de acum două decenii ale cluburilor Steaua şi Dinamo, programat în deschiderea eternului derbi dintre aceleaşi reprezentative ale cluburilor respective, adică cele care îşi disputau din nou titlul de campioană naţională (mai 1984). Desigur, Costi Herold şi-a condus foştii săi elevi: Folbert, Nedef, Emil Niculescu, Radu Diaconescu, Teodor Nedelea şi alţii cu acelaşi tact, cu aceeaşi precizie dintotdeauna, neştiind că aceasta va fi cea din urmă întîlnire a sa cu miile de spectatori care umpleau tribunele Palatului Sporturilor şi Culturii.

După doar cîteva luni de la această apariţie în arena baschetbalistică, inima „Unchiului" a încetat brusc să mai bată. Impresionant a fost numărul celor care l-au întovărăşit pe ultimul său drum, gestul foştilor săi elevi şi colegi de „naţională", care i-au purtat sicriul pe umeri.

Operativ, ziarul Sportul a oferit un trofeu pentru fair-play-ul de care vor da dovadă atît echipele masculine, cît şi cele feminine, începînd cu ediţia campionatului naţional 1984-1985. Trofeul a fost instituit în amintirea acestui mare jucător şi antrenor care a fost Costi Herold, un exemplu de fair-play pe toată durata activităţii sale sportive înde¬lungi, pentru toţi cei cu care a venit în contact: sportivi, arbitri, an¬trenori, oficiali şi spectatori.


în Valentin Albulescu, Baschet Românesc, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988







Articol din Gazeta Sporturilor, 1998





Constantin „Unchiul” Herold

Îmi propusesem ca tot la litera „A” sa vă fac o scurtă prezentare a antrenorilor reprezentativi ai epocii în care am fost jucător activ, cu un plus de insistenţă asupra acelora care m-au avut elev. Voi face şi acest lucru. Însă unul dintre foştii mei antrenori merită o altfel de atenţie, specială. Astfel că îi voi acorda prioritate.

Apelativul, perpetuat peste ani, i-a fost adresat prima oară – cu dragoste şi respect – de către „nepotul” său Andrei Folbert.

Poate că în rândul antrenorilor români Constantin Herold nu a fost cel mai titrat, deşi are în palmares 10 titluri naţionale, toate câştigate cu CCA (ulterior Steaua). Cred că dinamovistul Dan Niculescu I îl depăşeşte cu un titlu. Cum nu mi-am propus să stabilesc ierarhii, oferindu-vă doar un „mic dicţionar sentimental de baschet românesc“, pentru mine cel numit Unchiul este cel mai mare. Este unic.

Fac afirmaţia de mai sus fără teama de a greşi pentru că tandemul sportiv-antrenor a lăsat în urmă amintirea unei personalităţi sportive de neegalat. A fost, în primul rând, cel mai mare polisportiv al României. S-a născut în 1912 şi a început să practice sportul, în mod organizat, încă din timpul liceului. Dotat cu calităţi fizice de excepţie, a fost, realmente, şi un sportiv de excepţie, atingând vârful performanţei – la nivelul acelor vremi – în nenumărate discipline. A jucat (la nivel de echipă naţională, rog reţineţi!) baschet, handbal şi volei, fiind, în paralel, campion naţional la floretă şi armă liberă calibru redus! A practicat, tot la nivel organizat – legitimat la diverse cluburi bucureştene – fotbalul, rugby-ul, canotajul, gimnastica şi schiul! A jucat polo, tenis de masă şi de câmp. A fost campion naţional în probele atletice de 110 m. garduri şi decatlon. Recordurile sale în aceste probe au rămas neegalate timp de aproape 25 de ani!

Baschet a jucat la trei echipe: R.B.C. (Colţea), Telefoane (ulterior P.T.T.) – cu care a câştigat titlul naţional în 1951, la 39 de ani, avându-l coechipier pe Folbert, cu 20 de ani mai mic, pe care chiar el îl descoperise! – şi C.C.A.



Aruncare libera


La acest din urmă club şi-a încheiat cariera sportivă doi ani mai târziu, trecând pe banca tehnică. După alţi trei ani, în 1956, inaugurează şirul impresionant al celor 8 titluri naţionale consecutive cu care „C.C.A.–ul de aur” a făcut epocă, dominând categoric baschetul românesc al acelor vremuri.

„Unchiul şi nepoţii săi” au fost adulaţii şi răsfăţaţii iubitorilor de baschet bureşteni ani de-a rândul. La început au fost Folbert, Fodor, Nedef, Niculescu şi Erdögh. A apărut apoi, în locul ultimului, Teodor Nedelea şi astfel s-a născut acel atât de mediatizat „3 N şi 2 F”. Iar când Nedelea a fost înlocuit de Armand Novacek (tot un N), CCA a devenit una din cele mai redutabile echipe din Europa, reuşind în 1961 (an în care a devenit Steaua) să acceadă în semifinalele Cupei Campionilor Europeni.

Jocul extraordinar de spectaculos al echipei umplea până la refuz Sala Floreasca nu doar la derbiurile bucureştene cu Dinamo, Locomotiva PTT, Metalul 23 august. Apariţiile echipei reprezentau autentice evenimente mondene ale epocii, la care, în elegante parade ale modei, puteai să întâlneşti cele mai frumose femei ale Capitalei. Veneau, însoţite sau nu, să-i admire (şi să-i dorească în taină!) pe marii cuceritori Andrei Fobert, Emil (Mimi) Niculescu sau Mişu Nedef. Unele chiar reuşeau să şi-i adjudece. Temporar!

Iar în Piaţa Dorobanţi, unde întorcea în acei ani tramvaiul 16, se formau cozi interminabile pentru un «bilet în plus»! Pentru mine şi alţi puştani de vârsta mea era o problemă nu numai să ne procurăm un bilet, ci şi să ajungem la sală, trecând pe lângă ţigănia din «groapa Floreasca» (acolo este acum un parc, iar iarna un patinoar) pentru că ni se cerea dijmă: 1 leu! Dacă nu-l aveam, ori ni se lua şapca din cap, ori primeam câteva şuturi în fund! Momentul culminant al acelor ani a fost victoria naţionalei împotriva echipei URSS, din iulie 1957, despre care am pomenit. Atunci mi-a pătruns cu adevărat baschetul în suflet şi a rămas acolo pentru totdeauna! După trei luni, România ocupa locul V la «europenele» de la Sofia. Era antrenată de Vasile Popescu şi alcătuită pe scheletul CCA -ului, ca şi cea de fotbal care, în 1956, cu un 11 exclusiv «militar», învinsese Jugoslavia la Belgrad, cu 1:0!

Revenind la baschet şi la Unchiul, trebuie să mai spun că a participat la un Campionat European ca jucător (1947) şi la două ediţii (1961 şi ’63) ca antrenor. A absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică, a fost arbitru şi a primit titlul de Maestru Emerit al Ssportului în 1954 şi pe cel de Antrenor Emerit în 1962.

Cum să alături unei asemenea personalităţi pleiada antrenorilor gratulaţi cu titlul «emerit» de către F.R. Baschet la a 75-a ei aniversare? Cum să nu-i dedici un moment de reculegere? Si cum să nu te revolţi împotriva unei asemenea adevărate blasfemii? Poate actuala preşedintă a federaţiei, Carmen Tocală, va citi aceste rânduri şi va afla că doar ignorantul notoriu afirmă, cu mândrie: «ceea ce nu înţeleg, nu există!». Lipsită de inteligenţă nu este.

Eu unul îmi aduc aminte de Unchiul Herold, cel care m-a pregătit timp de patru ani, cu admiraţie, duioşie, dragoste. A fost singurul meu antrenor care, după terminarea antrenamentelor, rămânea în sală atâta timp cât doream, servindu-mi mingi pentru zeci, sute de aruncări «de-afară», îndemnându-mă mereu, şi mereu, şi mereu, să măresc distanţa de aruncare. şi nu se sfia să alerge după mingi, atunci când ratam!

Era de un calm olimpian şi trebuia «să calci rău pe bec» pentru a-şi ieşi din fire. Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte faza petrecută la Braşov, în sala Tractorul, lungă cât o zi de post şi friguroasă cât cuprinde. Era prin 1968 sau ‘69, iarna, nu-mi mai amintesc exact. Jucam cu echipa locală, incomodă mai ales datorită condiţiilor de joc. Ne apropiam de final, scorul era foarte strâns. Colegul meu Mihai Dimancea ciupeşte o minge din driblingul unui adversar şi o tuleşte spre panoul advers, care se zărea în depărtare! Unchiul se ridică în picioare, îndemnându-l cu vocea lui baritonală:

- „Du-te, Mihăiţă, du-te, du-te, du-te...” şi Mihăiţă s-a tot dus, pân-a pus-o-n buză!
- … „du-te-n aia mă-tii, Dimancea!” şi-a încheiat Unchiul îndemnul, cu mare năduf. Am câştigat însă meciul şi Mihăiţă Dimancea a fost iertat.



La marginea terenului


Nu-l voi uita însă pe Unchiu’ nici într-o altă situaţie, de care îmi voi aminti, atât cât voi trăi, cu mare drag. Bucureşti, sfârşit de Aprilie al anului 1967. Eram cantonaţi în mini-hotelul aflat la ultimul etaj al Casei Centrale a Armatei, în buricul oraşului. Ne pregăteam pentru turneul final de la Cluj, care urma să desemneze campioana. Nu prea eram în formă, jocul nu ne mergea şi îngrijorarea se citea pe feţele tuturor. Din cauza aceasta, Unchiul era foarte «strâns» cu programul nostru. Eram prieten pe vremea aceea cu o jucătoare, tot de baschet, a ştiinţei Bucureşti. Locuia undeva la periferia Capitalei, în noul cartier, pe atunci, Balta Albă. Când propriul meu program o permitea, obişnuiam să o iau seara de la sala liceului Caragiale, unde se antrena, şi să o conduc acasă. Nici vorbă de maşină personală la vremea aceea. Era într-o joi seară (reţineţi că sunt născut într-o zi de joi) şi am îndrăznit să-i cer voie Unchiului să-mi permită să o duc pe Sanda acasă. Sensibil şi înţelegător mereu cu acest gen de solicitări a aprobat, condiţionând însă întoarcerea mea până la ora 23 fix!

Din cauza troleibuzelor, care se retrăgeau în depouri destul de devreme, eram în întârziere cu vreo zece minute şi o cam «băgasem pe mânecă», cum se spune. Cu Unchiu’ nu era de glumit, el însuşi fiind un om de o punctualitate exemplară. Când am coborât din lift l-am şi văzut, patrulând pe lungul culoar dintre camere. Ca un leu în cuşcă, mi s-a părut mie. Am îngheţat!

- Unchiu’, te rog să mă ierţi, ştii, a întârziat troleibuzul…
Spre uimirea mea, a zis doar:
- Lasă asta. Ai aflat?
- Ce să aflu? am întrebat destul de speriat.
- Ai fost selecţionat în echipa Europei! Am vrut să fiu primul care îţi spune. Şi m-a strâns în braţele lui vânjoase, într-o îmbrăţişare care mi-a tăiat răsuflarea. Aveam amândoi lacrimi în ochi…

Cu vreo trei săptămâni înainte, în sala Floreasca, într-o dispută cu Universitatea Timişoara marcasem ultimul coş al meciului, cu o aruncare din categoria „disperate de ultimă secundă”, din apropierea liniei de fund a terenului nostru!!! Cu două mâini, după o repunere primită de la Novacek. Un spectator strigase din tribună: «Alineee, în echipa Europei cu tine!» Vocea destinului aflase deja ceva... Nu este o poveste!

Fără îndoială, Unchiul, antrenorul emerit, este în mare măsură opera «nepoţilor» săi de excepţie. Împreună cu ei, Costy Herold a câştigat zece titluri naţionale în 11 ani. Asta pentru că, având puterea de a trece peste orgoliul său de mare performer, a ştiut să nu le îngrădească, în nici un fel, imaginaţia şi plăcerea de a juca. şedinţele lui tehnice, care prefaţau partidele, erau scurte, sintetice, chiar seci şi se încheiau invariabil cu îndemnul «ne apărăm hotărât şi atacăm organizat!» Asta i s-a şi reproşat, în 1969, când a fost înlocuit de Vasile Popescu pentru că titlul naţional fusese ratat două sezoane consecutiv. Deşi nu era vina lui că nepoţii din urmă nu se ridicau la nivelul ultimilor mohicani «de aur» (Nedef, apoi Niculescu şi Novacek). De Folbert şi Fodor se despărţise încă din ’64. A fost afectat profund.

A continuat să antreneze, din pură plăcere, în divizii inferioare, la echipe fără veleităţi. După ce am abandonat performanţa, venea regulat, an de an, la laboratorul de biochimie în care lucram, pentru a-şi face analize de rutină. Erau mereu în parametrii unui bărbat de 30 de ani!

Si totuşi, în vara anului 1984, mult mai devreme decât era cazul, inima lui Costi Herold a cedat.


Alin Savu, Mic dicţionar de baschet, în www.slamdunk.ro





Interviu-document Costi Herold


Inainte de a încerca sa răspund la intrebarile ce le-ati formulat, consider că ar fi oarecum necesar să ne oprim puţin asupra termenului de polisportivitate în sfera caruia, dupa părerea mea, ar intra si aspectul de multilateralitate şi mai ales sa încercăm să fixăm in timp aceasta notiune care, consider eu ca a evoluat la nivel de continut aşa cum au evoluat toate lucrurile în această lume supusa legilor obiective ale progresului.

Cu ani în urma, in vremea activitatii mele sportive competitionale, polisportivitatea insuma calitatile şi aptitudinile de a obţine pe baza unei pregătiri multilaterale, mai mult sau mai putin densa, rezultate meritorii în mai multe ramuri de sport.

Aceasta calitate de nepretuit este pasiunea pentru mişcare, izvorîta din necesitate organică, este dragostea pentru întrecere şi pentru frumusetile întrecerii sportive. La capătul acestor activităţi în care daruiai tot ce ai mai bun, nu gaseai avantajele materiale sub formele atat de cunoscute astăzi, ci prietenia, multumirea de a te fi întrecut adversari cu care rămîneai prieten, şi pe teren şi în afara terenului, satisfactia unui consum de energie necesar şi sanatos.

Pentru ca obligatia obţinerii unor performanţe de înalt nivel cu orice pret nu-şi făcuse încă aparitia in viaţa sportiva din acea perioadă, se pot da multe exemple de polisportivi care s-au remarcat prin rezultatele lor în mai multe ramuri sportive.

Fara a avea o preferinta precisa voi numi citeva figuri de polisportivi din perioada dinainte de razboiu şi imediat dupa razboi: Virgil Ion – campion la atletism şi rugbist reputat, Popescu Colibaşi – rugbist şi baschetbalist şi chiar voleibalist, Ionescu Urum, atlet international si fotbalist de mari posibilitati, Bîzu Cantacuzino – aviator, motociclist, hokeist şi tenismen de valoare, Uţă Vulescu – sportiv multilateral a practicat atletismul, voleiul, baschetul şi rugbiul, Cosmănescu B. – care s-a remarcat în chip deosebit la rugbi, atletism, volei, baschet, şi altii pe care i-am omis fară intentie şi de care dvs. amintindu-va i-ati putea trece în continuare.

Revenind asupra celor amintiţi poate ar fi necesara o mentiune: aproape la toti aceşti polisportivi apare o disciplina sportiva comuna – atletismul. Este dupa părerea mea ramura sportiva de bază, pe care ar trebui să o practice toti sportivii pentru formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice şi perfectionarea pregatirii fizice multilaterale.

Progresul sportului în toate domeniile, creşterea vertiginoasă a performantei sportive, interesul statului pentru sport, sportul devenit un factor social şi de propagandă, dar mai ales ideia obtinerii de performante numai la nivel foarte inalt, a deteriorat, aş spune eu, notiunea de polisportiv şi polisportivitate.

Tendinta aceasta aproape bolnavicioasă a performantei cu orice chip, a impus specializare pe ramura de sport cu tot bagajul sãu de instruire, cu volum şi intensitate mare, eliminînd aproape posibilitatea practicarii mai multor ramuri sportive deodată.

In felul acesta definitia pe care eu am dat-o polisportivitătii pentru acea vreme nu mai este actuală astazi, întrucit pregatirea multilaterală a sportivilor se face astăzi, nu pentru obtinerea de rezultate meritorii în mai multe ramuri de sport, ci pentru obtinerea de rezultate cu indici superiori la nivelul cel mai înalt într-o singură disciplină sportiva, ceea ce este cu totul altceva.

Cu această scurta introducere să revenim la intrebarile puse, in continutul cărora deja am facut o scurtă incursiune pîna acum.

Zestrea motrica
1. Chiar cu riscul de a cadea în greşala repetarii celor ce am afirmat pîna acum, îmi mentin parerea ca specializarea prea timpurie nu numai ca a schimbat notiunea de polisportivitate, dar a răpit tineretului posibilitate de intra in specializare cu un bagaj motric bogat, cu o pregatire fizica generală superioară, in momentul în care sportivii s-ar fi hotărît pentru o singură ramura de sport.

Ar trebui însa reconsiderata notiunea de polisportivitate aşa cum ea era înţeleasă altadată, creind o mare masă de practicanti multilateral pregătiţi, din sînul careia să iasă vîrfuri judicios îndrumate, care cu siguranţă vor face ca, la rîndul ei, performanţa sportiva să crească la un nivel mai înalt decat acum.

Aş vrea să dau numai un singur exemplu: în ultimii ani juniorii noştrii de la atletism s-au ridicat de fiecare data la nivelul sau chiar peste nivelul celor mai buni juniori din Europa; facind saltul în categoria superioara a seniorilor, ei s-au plafonat, nu au mai justificat speranţele puse în ei, performantele lor ramînind inferioare foştilor lor adversari de peste hotare.

Specializarea timpurie, saltul peste etapele de pregătire, prin forţarea instruirii pentru a obţine repede rezultate valoroase, pregatirea unilaterala, au plafonat pîna la urmă aceste elemente care nu au mai corespuns. Cred că se greşeşte în toate sectoarele în care se urmareste rezultatul imediat şi mai ales în sectorul şcolar, acest rezervor uriaş de talente şi viitori campioni.

După parerea mea, de exemplu şcolile sportive de elevi nu ar trebui să urmareasca cu orice chip performanţa, ci mai ales creşterea calitativa a tinerilor, îmbogătirea bagajului lor motric prin practicarea mai multor discipline sportive, creşterea valorii lor sportive intr-o evolutie ritmică menita să-i îndrepte judicios spre performantă, cu atît mai mult cu cît elementele ce le au la dispozitie sînt selectionate din cei mai buni elevi.

Şcoala ar trebui sa aibă la dispozitie mijloacele materiale necesare pentru difuzarea în masa a disciplinelor sportive, dintre care atletismul, gimnastica şi inotul nu ar trebui să lipsească. Acelaşi lucru ar trebui sa se intimple şi in alte sectoare unde tineretul trebue indrumat spre o activitate sanatoasa de practicare a educatiei fizice şi sportului.

Raspunzînd acestei întrebari, cred ca tinerii trebuesc îndrumati pentru practicarea concomitenta a mai multor sporturi, lucru posibil la nivelul activităţii de masa, practică ce nu exclude un început de specializare chiar, pe care nu poate decît să o ajute.

Motivarea este simpla; practicarea mai multor sporturi deodată creiază sportivului o zestre motricä ce-i va fi de folos in toate activitatea sportiva pe care o va duce la un nivel superior.

Şi aici asi vrea să mai dau un exemplu, de data aceasta din baschet. Este ştiută penuria de care suferă baschetul romînesc în privinţa pivotilor. Cred că lipsa de pivoti de valoare se datoreşte şi indrumarii gresite a acestor elemente, pe parcursul creşterii lor. Necesitatea unor jucatori de talie înalta in echipe, a determinat antrenorii să ia elemente cu fizic corespunzator, pe care le-a pus in faţa coşului, invatîndu-i să execute miscarile pivotilor. Lipsiti de un patrimoniu bogat de capacitati motrice, ce se cîştigă numai prin practicarea şi a altor sporturi, creşterea lor a fost limitata şi randamentul lor de asemenea.

Urbanismul şi necesitatea creşterii ariei de selecţie
2. Dupa parerea mea, nu există un factor determinant pentru orientarea spre polisportivitate.

Personal am simţit o mare pasiune pentru sport. Aşi fi voit să le practic pe toate şi nu am putut să practic decît cîteva. Dragostea pentru sport, chiar pasiunea te pot determina să activezi ca un polisportiv, iar o dotare naturală din punct de vedere fizic, te poate indemna şi mai mult.

Astazi, mai mult decît in vremea mea, trebuiesc conditii şi când spun acest lucru ma refer la baza materială pentru practicare unui sport de masă. Urbanismul a limitat mult posibilitatile tineretului de a-şi manifesta necesitatea de consum de energie. In vremea mea nu eram nevoiti să trasam cu creta terenuri pe trotuare sau pe străzile asfaltate ca sa putem sa ne jucam, şi ce minunat rezervor de deprinderi motrice este jocul. Gaseam destule terenuri neamenajate şi la indemîna pe care sa consumam energia nestavilită proprie tinereţii.

Incadrarea tineretului pentru a face sport numai în asociatii şi cluburi limiteaza mult difuzarea în masă a disciplinelor sportive şi restrînge numarul practicantilor. Creierea unui numar mare de terenuri şi baze sportive simple şi sali pe lînga şcolile de toate gradele, pe lîngă institutii şi întreprinderi, ar duce la o considerabila creştere a numarului de practicanti, la creierea unei adevărate mase de sportivi din sînul careia, polisportivi sau nu, ar ieşi vîrfurile care ar pune şi mai mult în valoare, la nivelul cel mai înalt, la nivel mondial, calitatile poporului nostru.

Specializarea ca necesitate
3. Am arătat la început ca nivelul înalt atins de performantele sportive a atras după sine specializarea şi necesitatea unei pregătiri intense, cu volume şi intensitati mult sporite, care limitează posibilitatea de a obtine rezultate meritorii în mai multe sporturi deodată.

Am putea da unele exemple, şi din sportul nostru şi din cel international, de sportivi care au avut comportari meritorii, dar numarul lor este limitat şi activitatea lor se reduce la numai două sporturi, şi acelea practicate în anotimpuri diferite.

Astfel, cehul Drobni a fost un excelent jucator de tenis şi un foarte bun hocheist; jucatorii de futbol cehi şi sovietici jucau vara futbol şi iarna hokei (o parte din ei); jucatorul nostru Ţiriac este un excelent tenismen şi un bun jucator de hokei. Dar şi aici aria polisportivităţii se ingusteaza mult. Tenisul se joaca acum foarte mult şi iarna, şi jucatorii buni de tenis se duc iarna în turnee şi nu mai joacă hokei.

Parerea mea este ca la nivelul la care se găseşte performanta sportiva astazi şi optica prin care este privita, nu mai permite unui tînăr obtinerea de rezultate bune în mai multe sporturi deodată. La nivelul sportului de masa însa acest lucru - o repet - este posibil.

Copiii de azi
4. Daca aşi avea un copil şi ar manifesta înclinatii şi dragoste pentru sport, l-aşi indruma spre practicarea mai multor sporturi, pentru desvoltarea lui armonioasă, între care atletismul ar fi de bază. Mai tîrziu ar urma şi specializarea în ramura în care ar dovedi cele mai bune aptitudini.

De fapt, eu am un copil, o fată elevă in clasa 9-a, un copil echilibrat care invata foarte bine, foarte conştiincios, cu preocupari intelectuale deosebite, iubeste cartea şi muzica noi parintii ne straduim sa-i cultivam aceste însuşiri frumoase. Pentru că fetita mea nu manifestă înclinatii deosebite pentru sport, nu am indrumat-o cu ori ce chip sa-l imite pe tatal sãu. A avut înclinatii spre balet şi intr-o anumită perioada i-am cultivat această trasătură, a învăţat de mică să înoate, merge pe bicicleta, a facut scrima şi putin baschet, face parte din echipa de gimnastică artistică a liceului. Toate activitati menite sa contribuie la desvoltarea armonioasa şi sanatoasa a copilului.

Nu cred ca experienta mea s-ar putea repeta astăzi cu aceleaşi rezultate. Copiii sînt astăzi peste măsură de incarcati cu fel de fel de activitati şi timpul lor disponibil este mult mai restrîns decît era al nostru altădată.


Date bibliografice


Constantin Herold, în Arhiva Familiei, răspunsurile la întrebările solicitate pentru un interviu, de către o publicaţie neidentificată, în anul 1967 (material dactilografiat)



Tu cititorule ce crezi ? A fost istoria noastra de azi fantastica ?
Tot Dostoievski ţine să ne reamintească : nu a fost deloc fantastică, a fost chiar însăşi realitatea trăită.

Asociaţia Independentă a Suporterilor Stelişti