20-07-13

Amendarea unei sperante

In mod normal speranta moare ultima, se presupune ca e bunul nostru cel mai de pret, e coltul unde tresar si renasc emotii, vise dar si neimpliniri.

Am sperat la o Stea curata, la o Stea care sa aiba puterea sa se purifice, sa isi reaprinda flacara eternitatii, sa treaca semet peste aglomerarea de prostie adunata in jurul ei. M-am inselat!

Falimentul sperantei este in primul rand esecul ideilor si al masurilor pe care ni le impunem zi de zi, sperand la mai bine, sperand la ceea ce visam. Martori tacuti ai deznadejdii ne stau de regula proprii demoni, aceiasi care ne imping la gesturi mai mult sau mai putin necugetate, gandiri si sclipiri de o clipa care ne ravasesc simturile si ne bulverseaza existenta.

Realitatea e clara, pe alocuri dureroasa, si foarte multi dintre noi o judecam personal si subiectiv.

Liberul arbitru cu care suntem inzestrati ne “acorda” sansa de a ne proteja psihicul in fata avalansei de idei contrare cu care ne trezim bombardati in fiecare zi.

Ati observat, oare, ca sunt momente in viata cand te ghidezi numai si numai pe inspiratie, numai pe instinct si asta e tot ce te conduce? Te lasi indrumat doar de dorinta aceea frugala, iar singura care iti duce asteptarile la extrem si te incurajeaza constant e speranta, mereu speranta? Nu mereu rezultatul este cel asteptat, dar, din nou speranta e cea care iti spune in subconstient ca: "data viitoare o sa fie mai bine".

Speranta, in fond, e o iluzie, un optimism aproape absurd, impins desori la extrem, care te tine in alerta si iti pune mintea in functiune. Minciuna asta e scuzabila, ma gandesc eu, pentru ca ea e cea care, de multe ori, te convinge sa duci la capat visul dorit.

… daca nu mai e speranta, incepe cosmarul. Daca nu mai e nimeni care sa te impinga de la spate si care sa nu te lase sa renunti, atunci visul moare. Si atunci incepe nebunia…

Marius Mihet