31-05-11

Subzistenta stelismului in ochi vechi de 15 ani

Întâi de toate, ţin să precizez că ceea ce am de gând a abera este un anodin şi nimic altceva. Propun să ne aşezăm la masă şi să privim lucrurile detaşat, ca şi cum am analiza într-o disertaţie evenimente şi fapte dintr-un “illo tempore.” Sigur că cine vorbeşte la masă nu ştie nici ce vorbeşte, nici ce mănâncă, dar poate că uneori ar trebui să ne imaginăm că suntem în postura lui Demostene şi avem nevoie de nişte pietre, dacă logopezii nu ne-ajută. Poftă bună!

Lăsând gluma la o parte şi ca un exeget veritabil, am să-ncerc a bate câmpii cu graţie într-o diatribă cu mesaj având substrat etic evident, căci, nu-i aşa?, “ne-om duce surghiun dracului pomană că mai bine nu-i putem zice.” Articolul se vrea a fi un cronofag în care s-auzim cum creşte iarba. Ei drăcia naibii, cum s-auzi iarba cum creşte, bre? E, păi dacă nu e sigur că ne tragem din maimuţe, cu certitudine ne-ndreptam într-acolo. De “gângăveală culturală”, zău, suntem sătui. Vrem şi noi gogoşi, fie ele şi inadvertente realităţii, că şi-aşa-i tare disimulată. Când are şi cine să ţi le vândă, tinzi să crezi că din bou se poate ajunge bou eminent. Un astfel de personaj e conu’ Gibi. Adept al epicurismului, orfismului, dionisianismului şi apolinismului, ni se înfăţişează drept mândru erudit, inteligibil de “high moral standards” şi, vedeţi voi, entitate ubicuă în ale stelismului, un fenomen de ici de colo, ezoteric în esenţă, elucubrant în aparenţă.

Gibi apare în acest decor edenic undeva in partea stângă, scuturând arogant pipa bunului simţ, al cărei scrum cultivă în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate şi probitate. Eh, dar cum graiul e izvor de neînţelegeri, dorim a se înţelege că trăsăturile sale rubensiene nu-s departe de portretul lui Hannibal surprins de Titus Livius, un domn neam din neamul lui Crassus, ăla a cărui soartă în Parţia i-o dorim stimabilului Gibi. Ca o lămurire, stânga (latinescul sinister) este destinată – fatidic ‘au ba - acestui gibimarchiz de Sade, pentru activitatea întreprinsă lasciv în rândul celor de-o credinţă. Principiul lui Gibi: “captatio benevolentie!”

Aşa cum Thomaso Campanella a pus bazele comunismului primitiv, acest pedant mizericordios, oferă celor suferinzi de stenahorie cămaşa lui GibiNessus, în livida încercare de a crea fântâni sahariene în spaţiul de recluziune situat la nord (şi nu numai) de Templul Marelui Sfinx. El nu atrage prin incunabule cuprinzând istoria stelismului manifestat din cele mai vechi timpuri, ci le oferă cam ce i-a dăruit Mefisto lui Faust, cu precizarea că frumuseţea devine mască a penibilului şi a hidoşeniei. Aceşti “utopieni” sapienţiali sunt dresaţi încât să nu muşte mâna ce-i hrăneşte, să nu aibă libertate şi să-şi anuleze personalitatea.

Ba nu, s-o aibă, dar doar dacă Gibi aka Sosigene corifeul le-o va da. Ei sunt minunaţi, trăiesc într-o lume în care “non idem est si duo dicunt idem” reprezintă ori se confundă cu dihotomia noţiunii intrinseci de stelism. ‘mnealor sunt cei care, marcaţi fiind de sacralitate, se fac mici de tot la injurii destinate clubului rival (?) dar perorează ostentativ discursuri filipice (nicio ofensa, Filip P.!) şi îşi râd mustăţile când al lor idol îşi bălăngăne ostentativ mucozităţile precum pendulul orologiului pe tot ceea ce înseamnă Steaua, mânjind-o de expectoraţii, “aruncând” eructaţii şi flatulenţe într-o veselie. Pâine şi circ să fie! Mari amatori de bun gust şi catharsis menit să îndepărteze marasmul provenit din sudul Templului, lasă deoparte poziţia animalică ce le induce o stare onirică şi acţionează instinctiv asupra cavităţii bucale, şi se pun pe aruncat afronturi rocamboleşti sintetizând “cel mai postulat” dintre postulate: “Steaua e numai de mântuială, bani să iasă!”

În antiteză, arborând un mesaj clar, concis şi cu iz de adagiu : “Cultura generală naşte monştri dacă nu o avem, gibi mort e tot ce vrem!”, apar băieţii care pe lângă balast destinat lui Gibi, difuzează şi cultură. Unii ar spune că polul ocupat de aceştia este, de fapt, leagănul destabilizării spirituale cu repercusiuni vizibile asupra comunităţii unite sub acelaşi stindard. Alţii, mai dubitativi, cică niciun mijloc opresiv faţă de o cauză nobilă nu e de bun augur. Fără să emane damfuri specifice erbivorilor şi fără să urmeze “qui pro quo”-ul ca şi ideologie, lucrează imanent asupra Thanatosului coborât ca “ciuşlafărul” lu’ Mişu peste Ghencea.

Ei nu prezintă simptome ale epilepsiei – cum este cazul trepăduşilor din oastea lui Gibi – şi nici logoree – ca marele paşă din Silistra, pardon, din Ghencea, Gibi cel infailibil. Monolitul numit sugestiv “viaţă” (căci da, este un monolit al cărui material de bază este normalitatea) rezidă în melange-ul metaforic alcătuit din 3 elemente fundamentale: traiul în sine, implicarea şi chinul. Că e bine, că e rău, măcar sunt implicaţi în propria viaţă. Sunt acei nebuni care ar fi în stare să parcurgă – per pedes (pedibus) apostolorum – sute/mii de kilometri, sunt capabili să atribuie interpretări din cele mai ingenioase ultimului capitol din opera lui Alexandru Odobescu – Pseudo-Kynegetikos (şi surpriză, nenea ăsta nici măcar nu era drogat), sunt cei care nu ar juca niciodată rolul lui Brutus dacă Caesar n-ar fi Gibi.

Conflagraţia asta este rodul/efectul a ceea ce matrafoxaţi, mancurţi şi mizantropi (cei 3 M) au însămânţat în interiorul societăţii. Rezultatul: lucruri infantile şi puţin afabile între două forţe beligerante care seamănă prin prisma faptului că se raportează la acelaşi univers. În fond, ele reprezintă două universuri care interacţionează, deci se condiţionează reciproc.

Acum, serios vorbind, să vedem cum stau lucrurile din perspectiva unui diletant neiniţiat (tautologie voită). Se spune că în fiecare dintre noi există şi bine şi rău, depinzând de poziţia în care te aşezi. Este de ajuns să ne recunoaştem în noi răul şi el nu mai există. Dar ce te faci dacă nu suntem in stare să o facem? Ei bine, “sine ira et studio”, trebuie să avuăm “ante mortem nemo beatus”, carevasăzică nimeni nu este fericit în faţa morţii. De aici disjungem două categorii: cei care fie nu sunt conştienţi, fie în nemernicia lor nu se abat de la această linie (deci sunt “politically correct”) şi cei care vor să schimbe ceva, să lupte pentru nişte idealuri, principii, deziderate şi valori morale.

Dacă cei care nu pot conştientiza că ascunderea adevărului duce la involuţie şi amplifică răul, atunci este de datoria celorlalţi să ia atitudine şi să lupte nu până se surmenesc, ci până câştigă. De ce? Pentru că apare în ei o smerenie binefăcătoare şi nu mai pot continua să-şi hrănească conştiinţa cu minciuni prefabricate de ignoranţa decretată ca “titlu de onoare” de un sistem de valori bolnav (care oricum nu a fost niciodată al lor, ci al celor care încearcă să le fure bogăţia la nivel spiritual, lumina şi demnitatea). Totuşi, aşa cum spunea Petre Ţuţea, “îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru neamul meu”, identificabil aici cu noţiunea atât de complexă dar inefabilă a stelismului pur, alterat de dejecţii care vor fi, într-un final, eliminate.

Poate că această situaţie deloc favorabilă aparent, nu este decât o etapă în evoluţia stelismului a cărui deratizare va începe odată cu dispariţia spiritului de gregaritate iraţională, căci tocmai această stare a dus la criptarea noastră, a celor apolinici. Sigur că răul ne marchează fiind ca un senzor de multe ori pentru ceea ce n-ar trebui să se mai repete, însă pentru asta este absolut necesar să acţionăm stringent şi să ne asigurăm că îi vom îndestula pe limitaţi prin informaţii şi demascarea credinţei lor insidioase în cerberi cu chip angelic.

Dacă unitatea de măsură în sistem internaţional a prostiei am conveni unanim să fie Ţ (Ţianu’), iar unul din submultiplii miliţianu’ s-ar bucura de un areal de aplicabilitate cât mai larg, atunci fac un apel la cei cărora nu le lipseşte încă materia cenuşie să meargă desculţi pe gheaţă. De ce? Pentru că neghiobii au bocanci cu talpa groasă şi nu simt nimic, nu sesisează nimic, trăiesc pentru a nu fi murit. Măcar ei să fie diferiţi, căci aşa vor fi eroi faţă de cei ce vin din urmă (Ca mine, spre exemplu).

Şi totuşi, mai găsim printre stelişti oameni de-o seninătate siderală. Îi întâlnim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cuminţiţi în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei şi platitudinii mediocrităţii. Nu uită nimic din ce le aparţine şi nu reneagă absolut nimic din ce le face cinste. Nu adresează apologii fariseului căci pentru ei, Steaua nu este a lui, ci chiar a lor. Steaua te cuprinde şi rămâi cu o comoară în suflet pe care eşti dator să o slujeşti perpetuu şi pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie ori fără vreun preţ. De aceea, ei nu au voie să-şi trădeze trecutul de dragul prezentului (care fie vorba între noi numai strălucit nu e).

Pentru a continua să existe, singura lor sarcină este aceea de a şi-l asuma. Şi dat fiind că orice afirmaţie se susţine cu argumente, mărturisesc că sunt fapte care ne obligă – atât cele din ’86 încoace (un punct de reper pentru mulţi) cât şi care se adună mergând înapoi în timp. “Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncaţi la groapa de gunoi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învăţăm din lecţia istoriei - atât din cea anterioară, cât mai ales din "istoria noastră recentă."

Îmi doresc ca aceste versuri să aibă aceeaşi fervoare în inimile noastre, ale steliştilor care nu ne-am uitat valorile, precum dorinţa exacerbată a lui Napoleon din timpul exilării de a citi “De bello gallico”: Dar mai cred că într-o zi,/ Aspru, din furtună,/ Neamul meu se va trezi/ Cu securea-n mână.

Cât despre Steaua noastră deţinută prohibitiv de lombrozianul creditor, nu mă pot bucura de victoriile acesteia, pentru că sunt dovada vie a faptului că “cei mulţi” – fără de care tind să cred că nu se poate – nu îşi abandonează idolul şi îi girează în continuare, chipurile, “proiectul”. Cât timp Steaua câştigă, Gigi îşi scoate caşcavalul şi continuă dictatura de care ne dăm toţi atât de afectaţi.

Păi nu victoriile îl ţin pe Gigi? Cum credeţi că va pleca cât timp echipa merge, are rezultate şi deci profit? Şi mai mult decât atât, vă simţiţi liberi să vă bucuraţi de această stea? Nu v-a luat, oare, şi această bucurie? Vă remarcaţi cu ceva din ce promovează Steaua actuală?

Şi dacă tot n-aţi concluzionat ceea ce vreau să spun şi o să-mi spuneţi de ce se întâmplă cu Manchester (care, by the way, pierdut-a sâmbătă seară), ţin să vă amintesc că in România normalitatea nu se simte prea bine, oamenii nu au coloană şi cu atât mai puţin conştiinţă şi bun simţ. La noi pentru a părăsi clubul, un patron trebuie să se frigă şi încă rău de tot. Nu-l doare pe el de ce vor o adunătură de “drogaţi care vin la stadion ca la stanişte” pentru că nu are cum să înţeleagă. E subdezvoltat. Clar.

Iar dacă mi se va cere să mă mulţumesc cu atât că şi-aşa e foarte bine în condiţiile actuale, am s-o fac pe arogantul şi am să pretend, sisific ‘au nu, normalitatea şi ceea ce mi se cuvine, pentru că şi noi, cei care am investit, investim şi vom investi peren sentimente în acest club avem un drept asupra lui. Dreptul de a ne dori tot ce e mai bun pentru el şi de a lupta pentru bunăstarea sa. Îmi pare rău dacă această atitudine deranjează.

În ceea ce priveşte Cupa, unii spun că meritam şi noi o “ploaie” după atâta secetă. Păi nu v-aţi săturat de atâtea ploi cu fecale pe tot ce înseamnă Steaua din partea ăluia care, din toata însemnătatea Cupei, pe lângă aspectul pecuniar, n-a “exploatat” decât victoria in faţa “lu’ năşicu’”, un alt “personagiu” dar din acelaşi aluat. Cum bine zicea Bacovia, astăzi (metaforic vorbind) nu mai suntem noi. Eu unul nu mă identific cu nimic din ce este la această Stea şi nici nu vreau să confund nişte siluete – efect al fotbalului modern cu tot ce implică acesta – cu umbrele unor mari jucători, unor simboluri datorită cărora m-am îndrăgostit iremediabil de acest club şi care, prin efort şi profesionalism, au dus clubul pe cel mai înalt soclu fotbalistic. Ei sunt icoane.

Ceilalţi, ăştia din ziua de astăzi sunt de fapt oglinda conducerii atât de competente şi a managementului profesionist din organigrama clubului în care nu doar nepotismul primează, ci şi non-valoarea. Totuşi, girăm în continuare acţiunile acest tip de desfăşurare şi orânduire a lucrurilor. Păi cum era aia : “Un club curat mai presus de toate.” Sau principiul nu se aplică atunci când întâlnim rivalii? Şi a propos, după cum foarte bine a punctat Gandalf, de ce ne sunt ăia rivali? Pentru că s-au înfiinţat având ca fundament anti-stelismul şi şi-au refulat întotdeauna frustrările încât ne-au făcut să credem că ne sunt cu adevărat duşmani? Totuşi, eu credeam că suntem superiori. Şi aici discuţia este ceva mai complexă, dar cred că e redundant de detaliat.

Eu unul nu sunt stelist să mă bucur de asemenea victorii – pentru că să recunoaştem, în alte condiţii defilam în acest campionat mizer – refuz să mă bucur că ne zbatem în mocirlă şi mai obţinem câte un success care ne scoate din obscuritate. Şi nici nu sunt stelist doar pentru a mă bucura că am bătut Dinamo ţinând cont că, până atunci, ne-am făcut de râs. Sunt stelist să mă bucur de ce înseamnă Steaua şi atât. Iar Dinamo nu mi se pare că face parte din istoria imaculată până în fatidicul an 2001 şi, mai concret, 2003. Oricum, dacă tot nu pleacă fariseul, poate că numai înfrângerile mă vor reapropia de acestă echipă pe care o iubesc pentru ce a însemnat şi nu pentru ce înseamnă. Altminteri, trăindo sperando, murindo cacando.

Cu respect, un tânăr care n-a prins şi categoric n-a făcut ce au făcut alţii pentru acest club, dar care iubeşte Steaua în felul lui. Mulţumesc!

P.S.: Vârsta biologică nu este decât o cifră, nicidecum “un garant de netăgăduit” al lipsei de interes cognitiv şi afectiv.

Pelswick