05-10-10

Un bujor ofilit

De când am citit interviul dat de Hălmăgeanu în „Gazeta Sporturilor” văd în fiecare bujor doar un mărăcine. Cine s-a găsit să depene amintiri, fabulaţii gregare, pe care nici ciumeţii Cişmigiului n-ar fi în stare să le debiteze cu atâta mimare a adevărului, chipurile venind din interiorul clubului „incriminat”. Componentul (mai mult piesă de schimb în amicalele naţionalei) „povesteşte cum adversarele se dădeau la o parte din calea Stelei, speriate de Valentin Ceauşescu”. O fabulaţie demnă de mediocrul Anghelache sau frustratul Mircea Lucescu. Teribilul(dacă nu chiar tragicul) avertisment al înţelepţilor privind raritatea fenomenului de a îmbătrâni frumos îl vizează din plin pe Hălmăgeanu, aflat pe traiectoria ireversibilă a gândurilor senin-senile.

Strictamente statistic e contrazis de Bölöni, care afirmă că în toată perioada sa stelistă, doar în două situaţii, nişte amărăşteni de clasamennt, i-au implorat pentru un egal, şi de fermierul Adrian Porumboiu, care ca arbitru al perioadei, Steauafob de notorietate, atestă corectitudinea cu care-şi disputa meciurile o echipă parcă venită din altă galaxie. Cât ramolisment şi...suficienţă la acest cultivator al snoavei, în debitarea unei fraze prolixe: „Venea ăla micu’ şi urca în tribună. Suficient, nu mai era nevoie de nimic!” Cu posibila continuare: „Domnilor reporteri, mulţumesc că mi-aţi dat micu’, dar, dacă e posibil, mai oferiţi-mi o bere?!” Nu e de neglijat datul apei la moară la detractorii clasicizaţi: „dacă unul de-al lor spune asta, îşi închipui ce-a fost în realitate?!” Unul „de-al lor”, care nu mai era la Steaua de 12 ani...Hai s-o spunem pe aia dreaptă, ex-abrupto, Hălmăgeanu a fost dat afară, şi ca jucător(după 12 ani de făcut umbră gazonului de pomană) şi ca efemer antrenor. Bietul „disponibilizat”(n-avem ce face, ne adaptăm la crunta vreme ce-o trăim) a găsit, în faţa unor fomişti de senzaţional, momentul oportun să-i plătească o poliţă Stelei. Mult mai nimerit ar fi fost să-şi facă „mea culpa” pentru lipsa sa de randament , când Imi Ienei a trebuit să coboare din linia mediană pe ultimul fort, din cauza apărării şvaiţer.

Cum ieşeai în lume, fundaşule fundamental oarecare(cu toate cele 22 de selecţii la naţională), când echipa ta, care ar trebui să fi fost de suflet, nu de soldă, ocupa în perioada 1962-1973 locuri de pluton: 5, 6, 9, 12? Cum explici că din 350 partide, în care erai legitimat la Steaua, ai jucat 177? Te-au persecutat antrenorii, sau lipsa de talent şi dăruire? Eu nu ştiam că i se striga „Hălmăgeanu-Beţivanu’”, dar dacă o fi avut această pasiune, a băut atunci, iar efectele ameţelii au apărut după 40 de ani. Cu ce minte de fundaş abulic o fi echipat, dacă e în stare să arunce cu lături şi lătrături(Bujor e mare protector de câini şi posesor al aceloraşi gărgăuni de bănăţean, desprins din ifosele unui Jackie Ionescu, de a se crede buricul pământului, când ei sunt doar nişte benigne unghii) asupra Sfynx-ului(mare arhitect al construcţiei unui team european) sau a arhirecunoscutului gentleman Ienei, în viziunea sa bolnavă „o mare şulfă”. Păi Ienei şi fundaşii Stelei din 1985-1990, perioada incriminată de acest vorbăreţ iresonsabil, au fost faţă de un banal Bujor, crini imperiali. Era logic, ca ochiul versat al lui Alecsandrescu să se dispenseze de un iubitor de câini, când el avea nevoie de un coach capabil să antreneze o echipă decimată de marele exod post-decembrist.

Asmuţea Ilie Dumitrescu tribunele împotriva impostorului? Bine făcea: n-o şti proprietarul „Hanului cu tei” cu ce se serveşte „fortuitul”, dar viziune de fotbalist avea. Şi acolo unde laudă, Hălmăgeanu exemplifică infantil(„azi nu văd pe niciunul care să cadă ca Marius Lăcătuş”). Impietrit lângă linia de corner, cu intervenţii brute à la Dan Coe, mediocrul Bujor vedea în Hagi un „şmecheraş mare(n.a. construcţie inadecvată între o diminutivare şi o «măreţie», dar nu avem pretenţii, omul a fost, totuşi, fundaş), când a venit la Steaua”. Se pare că omul de lângă bară, neiubitor de baruri, nu a primit atâtea ghionturi în aglomeraţiile din careu, ca să nu recunoască despre machedon: „A fost fotbalist mare, dar îi plăceau şi barurile, atâtea câte erau atunci”. Ca un alibi, Hălmăgeanu a avut grijă să se pozeze lângă Eusebio, Pele şi Dumitrache, ca să se legitimeze drept un fotbalist „celebru”, dar mai degrabă e valabilă precizarea(involuntară) a reporterilor de sub pozele sale: a fost „Ruşinea istoriei Stelei”.

Oricât aş dispreţui deviaţiile acestui fundaş de duzină(nu e o exagerare a umorilor mele: n-a făcut măcar un singur meci memorabil în toată cariera!), nu pot să nu-i remarc două merite istorice: unul, formal, a venit la Steaua ca urmaş al urieşescului Apolzan şi unica-i butadă, în care spiritul se strecoară, stânjenit, printre meandrele unei mediocrităţi, chipurile revendicative: „Drăgane, tu ai făcut volei, un sport în care te întâlneşti cu adversarul numai la banchet”. In rest, Dumnezeu cu mila sa, faţă de lufturile tardive ale unui fost fundaş...


Constantin Ardeleanu