07-11-09

Refuzul neputintei

Am inceput sa urmaresc fenomenul fotbalistic odata cu Argentina ‘78. Sunt suporter stelist tot cam de atunci. Din copilarie, cand bateam mingea pe toate maidanele si eram pe rand Anghel Iordanescu, Marcel Raducanu, Vasile Iordache, Tudorel Stoica, Gheorghe Hagi sau Marius Lacatus.

M-am bucurat nespus in 7 mai 1986, cand a devenit realitate ceea ce parea a fi doar un vis de neatins: Steaua, campioana Europei!

Am plans de ciuda in 1989, la a doua finala de Cupa Campionilor Europeni pierduta de Steaua in fata Milanului. Si la 0-3 pe Ghencea cu rivalii de la Dinamo in sezonul 1989-1990. Si la dubla cu Montpellier din 1990. Pentru ca refuz neputinta si diletantismul. Intr-un club, fost castigator al Cupei Campionilor Europeni, aceste metehne nu trebuie sa existe.

Mentalitatea – de la vladica la opinca - trebuie sa fie permanent cea de invingator dublata evident de competenta faptica, in teren, prin joc si rezultate.

Constat insa, de la un timp, ca sunt depasit de moda vremurilor. Ceea ce ieri erau episoade pasagere indezirabile, astazi au devenit o obisnuinta la Steaua. Echipa se zbate neputincioasa intr-o mediocritate cronica. Am devenit un Babilon, un talcioc in care gasesti tot ce-ti trece prin cap, mai putin fotbal, daruire si profesionalism: de la ciobani la argati si sclavi; de la antrenori filozofi la jucatori pictori si ceasuri Rolex; de la atleti la manelisti si filfizoni; de la jucatori petrecareti morti de beti ce ies din cluburi la ivirea zorilor pana la fosti paznici de masini ajunsi la Steaua pe post de fotbalisti. Gasim vrute si nevrute aici, la club: can-can, patroni grobieni europarlamentari, subalterni gretos de obedienti, manele, filme porno cu neveste, barfe, masini tunate de sute de mii de euro, brichete, valize, pseudofotbalisti insotiti de borfeturi siliconate slab mobilate la mansarda, jucatori accidentati in vacante de 1-2 ani (ma intreb daca mai stiu sa mearga!), bani multi si castigati prea usor - aproape nemunciti…In tot acest amalgam lipseste ingredientul principal - fotbalul.

Totul se petrece in sfidarea suporterilor bravi, ce trudesc cinstit, muncind pentru a-si cumpara un bilet la urmatorul meci al favoritilor, sau pentru a achizitiona tricoul mult dorit cu fotbalistul preferat, sau chiar pentru a se deplasa pana la capatul pamantului pentru a sustine echipa. Acesti blamati suporteri (criticati de multe ori in mod subiectiv de catre mass-media sau de catre factorii de decizie din fotbalul romanesc cu sorginte mafioto-infractionala), ce reprezinta sudoarea anonima, sunt totodata cei fara de care fenomenul fotbal si-ar pierde sensul!

Ma uit nedumerit si in curtile vecine, crezand ca m-am ramolit eu si ca, de fapt, asta e fotbalul prezentului…Stupoare! La cluburile de renume, cu pretentii, fotbalul actual se joaca mult mai in viteza, oamenii acolo sunt dedicati meseriei, au prestanta, devotament si mental de invingatori (asa cum era odata si la clubul Steaua). Joaca in fiecare meci dand totul pe teren. Si pot! Au si vointa si putinta si rezultate.

Parafrazand o reclama la moda, imi vine sa strig: “Pana aici! Noi, suporterii loiali, ne-am saturat de atata neputinta si incompetenta!“

zamainmenu