douazeci și patru
Sunt stelist. Dintr-ăla patimaș. Steaua a câștigat campionatul, al 24-lea. În mod normal, ar trebui să mă bucur. De fapt, mi-se-rupe! Ca de altfel de intreg fotbalul romanesc. Dacă s-ar inchide de tot, aș ieși singurel la Universitate să arunc cu niște semințe de bostan.
Dincolo de ce face echipa, la care uneori spre deloc mă mai uit, Steaua a devenit un club mediocru. În cel mai bun caz. De departe, cel mai absurd și de neacceptat lucru pentru un suporter zdravan la cap, legat de numele Stelei, ar trebuie să fie lipsa unui imn. Să ai un asemenea palmares in spate, iar suporterii să cante ani buni ceva care include refrenul tap-tap-tap-tararap-tap-tap ca facand parte din imnul echipei, e ca și cum ai accepta aracetul ca facand parte din branza
Lista dezamagirilor e lungă și include ingrozitor de multe scandaluri, umilințe (Hagi și Duckadam sunt cap de listă " ghici de catre cine?), lipsa unui stadion, lipsa unui muzeu, lipsa unui magazin, calitatea umană a patronului, a managerului principal, toate astea mă dezgustă și mă țin departe de fenomen. Și suntem mulți in situația asta.
Însă mai e ceva ce mă ține departe inclusiv de stadion. Situație confirmată chiar și aseara Din 10 scandari ale suporterilor, 5 sunt cu p și m, 3 sunt impotriva rivalilor, iar celelalte două nici nu mai conteaza Dincolo de poluare, asta denotă și micimea suporterului roman. Carnivor și agresiv.
E multă poleială in jurul brandului Steaua. Însă după ce racai puțin, dincolo e haul. Lucru valabil pentru intreg fotbalul romanesc.

