"Marius, ce ai cu mine, nici nu am fluierat începutul meciului și tu, pe tunelul jucãtorilor, deja m-ai înjurat ?" îi reproșase un arbitru"Fiarei". "Bre, n-am nimic cu mata, dar mi-a fost teamã, cã furat de joc, sã nu uit". Așa mi-i dat și mie sã pãțesc cu unul care se afișeazã cu un cavalerism de carton și "miaunã" niște truisme, de se prãpãdesc de râs biții și chibiții. "Dupã cum ziceam"(deja se crede clasic, autocitându-se), "înțelepciunea nu stã în culoarea pãrului"(hopa, miaus ne face a înțelege cã e bãiatul acela amãrât de la frizerie, care mãturã dupã chica tunsã a clienților). "Se pare cã nici bunul simț", continuã, manevrând absent mopul.
Cât despre "Pãcat cã unii au trãit degeaba o viațã", mã înspãimânt la gândul cã punând realizãrile mele și ale lui pe douã coloane paralele, se va sinucide în fața Cimititului Ghencea Militar, peste drum de Clubul Steaua, cu un bilet de adio, pe care va face ultima mãrturisire: "sunt rapidist pânã la moarte"(cu dorința unei ultime farse: sã moarã unul de-al lor, nu de-al nostru !)
Eu nu sunt adeptul legii talionului, ci al batalionului: îmi dã unul o palmã, rãspund cu douã. ªi nu dintr-un orgoliu nemãsurat: cum sã rãmânã cineva cu impresia cã-mi poate distruge argumentele de pe o paginã cu douã propoziții anemice ? Regret cã-mi exersez rãbufnirile pamfletare cu frații (câțiva vitregi rãu) de ideal, dar e clar cã n-am început eu vreodatã nici o polemicã. Când oamenii au avut argumente, am tãcut chitic. Chiar dacã n-am fost de acord cu categoricul Gicã Chioru în demolarea lui Ioan Chirilã(dacã e realã secvența cu Ivan Chirilov, un Orwell ar fi avut de mâncat o pâine), n-am avut ce comenta, atâta vreme cât dreptatea sa este nãucitoare. Am tãcut mâlc și când am "moldovenizat" Brãila sau am confundat douã stadioane din Argentina. Chiar îi mulțumesc public lui The Radical(pe care îl descoper destul de "The Moderate") când "mã explicã" neprietenilor. Aș minți dacã aș mãrturisi cã nu-mi face pãcere a susține cauza Stelei, sãptãmânal, dar nici o renunțare n-ar fi sfârșitul lumii("Bãtrâne- în sensul nichitstãnescian, nu în viziunea frizerului incriminat-lasã-ne, ai devenit agasant și neinteresant").
Revenind la furnizorul de injurii în avans, Lãcãtuș se aflã sub o imensã presiune: a patronului, a galeriei(care a nãscocit imunda mizerie cã o fi fost el mare jucãtor, dar ca antrenor e fricos), a foștilor steliști celebri, care au dat chix cu antrenoratul, dar mai ales a rezultatelor Stelei. Echipa din Ghencea, deși a câștigat peste 30 de milioane de euro în ultimii doi ani, la trofee, ca la Firenze, zero peste tot. Ce vinã i s-o putea imputa lui Lãcãtuș, când o întreagã linie de mijloc(Rãdoi, Pleșan și Ovidiu Petre) e mai mereu pe butuci, iar Lovin e fluierat ca la balamuc ? Sau cã patronul, ce viseazã noaptea îi cere lui Marius sã împlineascã ziua (cazul Toja) ?
Dacã acceptați o simplificare, cum Garrincha a fost Brazilia, în douã campionate mondiale, Lãcãtuș e Steaua. Bietul de el înghite(ca și Hagi) toate umilințele, din cauzã cã a trãi altundeva decât sub coordonatele Stelei nu știe, devine anaerob. Lui Oli nu-i pãsa, cã devenise cãmãtarul de vreme rea a lui Gigi; gospodin Protasov, specialist în ratãri de cupe europene, n-a schimbat o vorbã, pentru cã amândoi alergau pe culoare lingvistice diferite; Piți a inventat pretextul Pãdurețu, pentru a se desprinde de tiranie; Zenga, turist, se blocase, neștiind pe cine sã aleagã între Raluca Nașului și o altã Ralucã.
Toți steliștii râvnesc la acel "undreamable dream" din 1985-1990, când douã team-uri pãreau desprinse din diadema de genii a românilor. Zadarnic, rar minunile se repetã. ªi tot Stelei i-a fost dat sã trãiascã o premierã în Europa: florentinii, impresionați de replica oaspeților, s-au așezat pe douã rânduri la ieșirea din stadion, aplaudându-i. Asta se întâmpla, odinioarã, numai la rugby. De ce n-am crede în flerul lor spontan ?
Constantin Ardeleanu
