05-02-09

Istorie Stelista (I)

ÎNCEPUT DE LEGENDĂ

Una din snoavele atât de dragi celor ce fac urticarie la vederea combinaţiei de culori roşu-albastru este cea a înfiinţării direct în prima ligă a echipei Armatei.

Privind strict din punctul de vedere al realităţilor de azi, al regulamentelor ce stau la baza desfăşurării competiţiilor fotbalistice, faptul că AS Armata Bucureşti a fost înscrisă în prima divizie pare cel puţin ciudat, dând naştere la interpretări dintre cele mai felurite. Pentru o cât mai obiectivă apreciere a acestui caz, trebuie pornit de la situaţia de atunci.

Era o perioadă de adânci transformări, pe care şi sportul avea să le resimtă din plin, sub ochiul vigilent al nou-înfiinţatei Organizaţii a Sportului Popular, direct răspunzătoare în faţa PCR de orice deviere de la linia trasată de partid. Micile cluburi tradiţionale ale epocii antebelice dispăreau unul după altul. Unele, fără urmă, o dată cu dispariţia patronilor – Carmen, Venus, Ripensia. Altele erau “cosmetizate”, potrivit cerinţelor vremurilor – Juventus Bucureşti era preluată de o întreprindere de distribuţie a produselor petroliere, apoi mutată la Ploieşti, unde avea să devină Petrolul. De altele mai rămânea doar numele, ele devenind o parte a instrumentului de propagandă al noilor conducători ai ţării, comuniştii – UTA, CFR Bucureşti. Iar altele erau înfiinţate după modelul impus de „marele vecin de la Răsărit”, a cărui cizmă strivea tot ceea ce ar fi îndrăznit să i se opună. Aşa a apărut puzderia de echipe “muncitoreşti” – Energia, Minerul, CFR/Locomotiva, Metalul, Petrolul, Flacăra, Avântul etc. -, “studenţeşti” – CSU, Ştiinţa, Politehnica sau Universitatea, “militare” – ASA, CCA, Dinamo, ba chiar şi “săteşti” – Recolta. Încet-încet, secţiei iniţiale i se adăugau altele, unele cluburi, patronate de ministere mai puternice, ajungând la proporţii gigantice, cu zeci de secţii.

A fost şi cazul echipei militare, înfiinţată la 7 iunie 1947, care-şi începuse activitatea în condiţii precare, “terenul” de antrenament fiind cel de instrucţie al unei unităţi militare bucureştene, dotările fiind extrem de modeste, iar primii jucători fiind cadre militare venite de la diferite echipe. Primul loc de cantonament: Sanatoriul Militar Sinaia! Nu întâmplător, echipamentul trebuia sa aibă tricouri roşu-galben şi chiloţi albaştri. Cineva a considerat însă că nu era nevoie de simboluri naţionaliste şi s-a renunţat la galben…

Pe 21 august 1947, FRF a exclus din campionat Carmen, echipa “duşmanului poporului, Mociorniţa”, care declarase că pentru ei nu contează campionatul naţional, decât lupta pe care o duc împotriva Ciocanului(echipa comunităţii evreieşti) şi împotriva echipelor ceferiste, „…cu una ne răfuim rasial, cu celelalte ne răfuim politic”. Înscrisă iniţial în liga a doua (şi ultima), AS Armata a profitat de această măsură şi – fără îndoială, cu sprijin de la cel mai înalt nivel – a luat locul exclusei Carmen. La acea vreme nu era ceva deosebit, schimbările fundamentale prin care trecea România fiind întâlnite la tot pasul. De altfel, prima ediţie postbelică a cuprins echipe înscrise după criterii extrasportive, quasi-geografice, locurile fiind acordate astfel: – 4 Bucureştilor (câştigătoarele campionatului Onoare), 2 Clujului, câte unul Timişoarei, Oradei, Aradului, Craiovei (câştigătoarea barajului cu Tr. Severin), Ploieştilor, Tg.Mureş (după barajul cu Mediaş) şi 2 oraselor… muncitoreşti, Reşiţa şi Petroşani. Campioană a ieşit echipa baronului Neumann, IT Arad, înfiinţată peste noapte şi incluzând vedete adunate din toată ţara, ba chiar şi din Ungaria (după cum se vede, Iancu nu a venit cu nimic nou…).

În anii următori, mai ales după naţionalizarea de la 11 iunie, echipele au fost preluate de întreprinderi sau ministere, au fuzionat potrivit intereselor locale, s-au desfiinţat etc. Totul cu aprobarea şi la indicaţiile omniprezentului partid.

În afara faptului că a ocupat locul desfiinţatei Carmen, ASA n-a prea profitat de pe urma “moartei”. Cei mai valoroşi jucători ai Carmenului nu au trecut automat la ASA, ci au întărit alte echipe, precum internaţionalii Valentin Stănescu şi Bazil Marian, racolaţi de CFR Bucureşti. Singurii jucători care au ajuns la noua participantă în prima ligă au fost Panait şi Gheorghe Popescu, care erau militari. Căpitanul Gheorghe Popescu era erou al luptelor de pe frontul anti-sovietic, la care participase ca voluntar, în timp ce alţii preferaseră mobilizarea pe loc, pentru a câştiga Cupa Basarabia…

După prima ediţie, 1947-48, in care neexperimentaţii jucători militari au fost cât pe-aci să retrogradeze, a crescut implicarea ministerului tutelar, noile exigenţe impunând condiţii materiale pe măsura celor oferite de celelalte cluburi şi întărirea lotului cu jucători valoroşi. Şi, după o primă Cupă a României, câştigată în 1949, a urmat ceea ce s-a numit “deceniul de aur”: titluri in 1951, 1952,1953, 1956, 1960 si 1961 şi Cupe în 1950, 1951 şi 1955. Primele pagini ale unei istorii neegalate de vreo altă echipa românească.

Andrei Sava