05-11-12

Ne simtem bine?

Am trait multe derbiuri, nu le-am numarat niciodata. Am fost alaturi de Steaua de cand ma stiu si anti Dinamo, de cand jucam fotbal cu nasturi (varianta anilor 80 de play-station)cu un prieten foarte bun din scoala (ulterior membru de nadejde la Boys Dinamo) iar bulonii mei o cam incasau spre deosebire de oamenii adevarati.

Mai straniu ca aseara nu cred sa fi trait vreun meci cu Dinamo.

Clar, senzatia de acasa, nu poate fi asimilata cu Arena Nationala. Este un stadion frumos, construit din pacate in Romania si atat. Din pacate, pentru ca trebuie sa te imbulzesti ca vita la cele un milion de porti, pentru ca Jandarmii fac te miri ce abuzuri si stewarzii se plang ca nu sunt platiti de doua meciuri, in timp ce iti baga mana in buzunar la propriu (chiar sunt curios unde se duc monetarul confisacat si brichetele zippo uitate in buzunar, nu ma mai gandesc la alea de plastic de 5 lei)

Dar dupa ce reusesti sa razbati in stadion, si in inaltul tribunei, transpirat, sifonat si fara semnal pe unele retele mobile, perspectiva se amelioreaza. Mai ales ca printre fetele urate din specia noua se amesteca si multi baieti care au meciuri in Ghencea cate saptamani de viata au altii. Crainicul e mai putin penibil, dar parca e in job description sa ne tormenteze psihic. Nici asta nu mai conteaza. Incercam sa descifram coregrafia. Parca ar fi mers un contur alb la silueta, dar si asa e destul de clara. Steagul ros-albastru de la peluza Aparataj mascheaza tortele aruncate de caini in incercarea de a incendia coregrafia. Odata rupta panza, stema troneaza peste Navy Jack si iti da fiori.

Daca cei reuniti in Sud au trecut peste episoadele din trecut este businessul lor, exclusiv optiunea lor. Parerea mea ca Steaua nu ii merita nici pe ei, nici pe noi cei neutri, dar suntem intr-o relatie ciudata in care nu putem sta nici departe de echipa nici prea aproape de mizeriile din conducere. Discutiile pot merge la infinit dar finalitatea cam asta este, Sud “is back and looking good”. Se aude, se vede bine, face diferenta.

Un plus si pentru nord, S-a auzit mult mai bine decat in ultimele dati si coregrafia a fost grea. Reusita din teren a facut ca la final corul sa fie chiar asa cum ar trebui sa fie mereu, cu toata peluza cantand in picioare fara a precupeti nici un efort. Oricum decibelii din final sunt clar conditionati de rezultat, la 0-1 erau infinit mai mici.

Senzatia de straniu te cuprinde la final. Dupa ce ai savurat o seara buna, apare MM Stoica. “Sunt fericit si ma simt bine”. Offff… cum ti se strica cheful si revii cu picioarele pe pamant.

E ca dupa o betie crunta. A doua zi te trezesti fara voce si daca dai drumul la televizor, te ia durerea de cap instantaneu. Pe orice program, apare cadrilatul, cantand si el celeasi cantece cu care tu ai ragusit decuseara, spargand sticle de sampanie, “sus!-suuuuus!, circul obisnuit. Aici e dilema morala, skepsisul intregii afaceri. Traiesti 90 de minute de vis, pentru o saptamana de mizerie. Pentru ca in fond, nimic nu s-a schimbat de cand erau 10 insi la meci pe Ghencea, pietrele zburau in masina, si gorilele cautau baieti pe-acasa, doar timpul a trecut peste niste oameni care atunci cand canta “ce drog ciudat” stiu ca nu prea folosesc o metafora. Si nu au rezistat sevrajului si s-au intors sub o forma sau alta la stadion.

Este o chestiune de moralitate discutabila? Nu se stie, dar eu unul nu cant “Sunt fericit si ma simt bine” din toata inima. Pentru ca nu o simt. Fericit nu sunt atat timp cat vad cine e in fruntea clubului, si nu ma simt foarte confortabil cand stiu ca mi-am scuipat in san si am jurat “nerver again”.

Nicioadata sa nu spui niciodata e proverbul momentului pentru suporterul ros-albastru, pana una alta pe moment ne simtem bine…

Alex (Keluboss)