25-09-12

Sfarsitul unei obsesii?

In mod cert este devreme sa trag o concluzie, dar meciul de aseara este totusi o confirmare a unor meciuri trecute (printre care cel cu Stuttgart) si posibil aducatorul unei vesti bune: Steaua pare sa lase in urma obsedantul deceniu al eternei „pase in spate”.

Stilul acesta cred ca a fost adus la Steaua de Piturca in 2000 si cei 4 ani in care acesta a stat la Steaua au fost suficienti ca „pasa in spate” sa se lipeasca de jocul Stelei precum o marca de scrisoare. Cu mici si rare exceptii (ceva pe la Protasov, ceva pe la Hagi, ceva pe la Bergodi), „pasa in spate” a caracterizat Steaua ultimilor 10 ani.

Mereu m-am intrebat de unde ni se trage si de fiecare data ajungeam la aceeasi concluzie: fotbalistul roman este prea rupt de viteza fotbalului modern si simte in fiecare moment nevoia sa-si traga sufletul. Pasa in spate reprezinta modalitatea fotbalistului roman de a temporiza, de a impune jocului propriul sau ritm – unul eminamente incet. In fond, ca sa verticalizezi ai nevoie de disponibilitate mare la efort (un obiectiv tangibil, totusi), dar si de multa concentrare si de rapiditate in gandire. Viteza „interna” a jocului (adica felul in care fiecare fotbalist resimte viteza jocului) creste foarte mult daca iti propui sa ajungi din careul tau in careul advers in 5-7 secunde, din 3-4 pase.

Pasa in spate este in acelasi timp o masura de siguranta (sansele s-o gresesti sunt mult mai mici), un alibi (raspunderea este pasata rapid celui care primeste mingea) si o fuga de realitate (te intorci cu spatele la joc si refuzi sa privesti adversarul in fata).

Dincolo de marasmul si lipsa de perspectiva care afecteaza Steaua de azi, mi se pare ca Reghecampf incearca sa imprime aceasta schimbare de stil, pe care mai ca-mi vine s-o numesc schimbare de paradigma. Daca pana si un jucator aparent batranicios precum Bourceanu (omul meciului aseara!) incepe sa paseze in 80% din cazuri in fata, inseamna ca ceva se intampla si ca acel ceva incepe sa mearga.

Mi-a placut Steaua de aseara, mi-a placut forcingul ei din ultimele 20 de minute, mi-a placut nebunia cu care Chipciu si Adi Popa (ce mai cauta Tanase titular?) se arunca in atac pe flancuri, in valuri, orice-ar fi mereu in fata. Pentru un stelist neutralizat de intamplarile ultimilor ani, meciul de aseara a fost o picatura de balsam – din nou (ca si cu Stuttgart) – nu prin rezultat, cat prin joc!

Ovidiu