30-10-11

Inelul 3 si pornostarul de Dambovita

De unde am plecat la drum in anii 90 si unde am esuat in mileniul asta al slabiciunii…

Mintea imi fuge inapoi la un tramvai 8. Era singurul mijloc de transport care facea legatura dintre Militari si Ghencea, si era traseul nostru clasic de mers la meci. Mai tineti minte vagoanele cehesti, cu scaunele turnate, mereu vibrante si mirosul de lichid de frana? Cum pocneau ele la curbe, si ce repede mergeau, cum se vedeau steagurile care fluturau pe geamurile dechise pe Timisoara… Acolo am auzit prima oara cantecul “Noi Suntem Armata Ultra’/Suntem ultrasii stelisti/Instigam la violenta/ Suntem anti-rapidisti/ …. stiti continuarea”. Cum faceam calcule fluturand steagul pe geam, cate le dam, cum ii umilim. Invariabil pe traseu ne intersectam cu rapidistii. Mereu mandri, venind grupati fara cordon de politie, avand mereu ceva de proferat din repertoriul lor colorat. Ei nu au slabit. Ii vad si acum la Aparataj. Au ocupat trotuarul din fata Mc Donalds-ului si canta. Unii au pornit spre stadion, ard un fular cu Steaua si injura.

“Va ard astia!” Tresar. Soferul priveste razand fularul incandescent, care dantuie in cantecele anti-Steaua in tribalitatea caracteristica Giulestiului. Este dinamovist, dar impreuna cu 12 prieteni vrea si el sa vada primul derbi de pe Arena. “Tot ce se poate” ii raspund, numai ca vorbim de dueluri diferite. Ma uit la ei, oarecum cu invidie: intr-un fel sau altul peluza lor traieste. Intr-un fel sau altul ei mai conteaza inca, mai au un cuvant de spus.

La numai un bulevard distanta culorile se schimba. Fac jonctiunea cu restul grupului, care pare sa simta o atmosfera inexistenta in mod normal, atmosfera de meci. Lumea viermuieste spre stadion, intr-o traditie de ceva vreme uitata. Reflexele ies greu din sistem, si sunt multe figuri care in mod normal nu ar mai fi venit pe Ghencea. Voia buna, caterincile si cantecele te fac sa te simti intr-un alt film. Retraim momente pe care nu le mai intrevedeam. Dar ne revenim, cum trecem de prima poarta, cand ramanem loviti de multimea de oameni masata in jurul portilor de acces. Stadion nou, mentalitate de Balcani. Injur in gand BGS-ul pentru faptul ca nu s-au obosit sa faca accesul pe mai multe porti. Economie de “badigarzi”, nervi pentru gloata.

Avem bilete la inelul 3, al tribunei a II-a si ne facem cu greu loc catre inaltimi. Avem bilete pe penultimul rand si, odata ajuns la inaltime, privesc de la balustrada multimea care viermuieste inca la porti si pesisajul splendid al Pantelimonului care traieste inca o noapte. “Gandeste-te ca pe Camp Nou mai e un inel!” imi spune frati-miu razand. “N-are a face ii spun, diferenta de inaltime nu e foarte mare, stadionul nostru e stramt. Oricum, cadem de acord amandoi ca nu e un stadion de iarna, pentru ca vantul te sufla mai rau ca pe Ghencea. Oricum daca au pliat acoperisul, curentul nu mai iese spre inaltime ci ne loveste puternic in acest inel 3. De acoperisul pliat profita din plin rapidistii. Corul lor se aude profund si clar. Replica este prea moale si ma agaseaza. Ce-am fost si ce-am ajuns… Nu exista coregrafie, mesaje, nici macar steaguri de gard, cu o singura exceptie. Peluza de la Muncii, care dobora decibelii la sfertul de UEFA, tine lesinata isonul indemnurilor atat de penibile venite de la Gabi Safta.

Incercam sa dam tonul la cateva scandari impotriva lui gigi dar suntem priviti ca niste curiozitati cocotate la ultimul etaj, amestecati cu rapidisti ascunsi, Dorei veniti in cizme de cauciuc si pufoaice, batrani, cetateni si multi oameni resemnati, care au venit doar pentru ca era primul meci pe un stadion care merita. Singurul! Rapidistii se prabusesc si noi turbam odata cu fluierul final. “Venim atata drum, si nesimtitii astia nu merita!” spune o doamna trecuta bine de prima tinerete cu mult metal ieftin in dantura. O studiez oarecum contrariat, ca pe o curiozitate, pentru ca nu face parte din nici o specie cunoscuta. La iesire se creaza un mic meleu. Grupul din care face parte si doamna a oprit sa le faca poze copiilor cu mascatii. Simt ca explodez, dar imi spun ca trebuie sa inghit pastila otravita pana la capat. Microbuzele parcate dosit in spatele FRF, pe care scrie traseul Afumati, Voluntari imi lumineaza apratenenta suporterilor care ne-au acoperit prin indiferenta si tacere. Specia de freegigi evolueaza si ea, odata cu extinctia noastra.

Ne pierdem in noapte, asa cum ne pierdeam in negura de la Autogara Militari, cand 8-ul pe care scria se retrage la depou ne lasa vibrand ca si emotia si cantecele noastre. “Mai e Cupa poate fac ceva mortii acolo!” Nici nu mai stiu cine a zis-o, eu rad ca un nebun, pentru ca mi se pare bancul zilei.

Confirmarea urma sa vina implacabil: Pe un stadion in care fenomenul pare ca traieste, si noi absentam, am suportat inca o umilinta din borcanul asta vopsit in galbenul fosforescent al tricourilor de deplasare. Cat de departe este acel 8-1, cat de mare este diferenta dintre inexistenta lui Costea, si zambetul smecher al lui Rica Neaga. Si cum viata il bate la fundul gol pe Kafka, sau pe Ionesco, bomboana pe coliva: Grupul de admonestare venit la aeroport in frunte cu…… ALINA PLUGARU! Daca mai era loc de inca un misto in viata asta, daca ochii mei nu vor citi nici un mesaj in care cainii ne vor lua la caterinca, si ne vor spune ca ne reprezinta, inseamna ca inca nu am trait nimic.

Noi iesim usor-usor din istorie, si incepem sa punem salvarea pe seama unui miracol ce nu se mai petrece. Astia suntem in momentul de fata: baietii inimosi sunt inlocuiti de babute din Afumati care-si fac poze cu elementele noii opresiuni, iar Alina Plugaru da lectii de suporterie, si emite panseuri despre fotbal in toate ziarele de pseudo-sport. Ne meritam locul de la inelul 3, asa cum o sa ne meritam soarta departe de zgomotul si luminile jocului. Jocul pentru care am trait si care ne-a facut sa descoperim libertatea, fraternitatea, si frumusetea vietii. Valori despre care pustii vor invata in acelasi viitor de la formatorii de opinie alde Alina Plugaru.

Alex (keluboss)