20-05-11

Miodrag Belodedici. Sacrificiul suprem al pardesiului

Belo şi cu Balint au fost perechea de siamezi nedespărţiţi de la Sevilla. Nedespărţiţi în avion, colegi de cameră la hotel, prieteni de emoţii imense la sosirea pe Otopeni. Căprioara din Carpaţi, care avea doar 21 de ani în anul finalei cu Barcelona, şi-a dat primul jos haina de pe el la întoarcerea în ţară după marea finală. A aruncat-o de la balconul aeroportului, cu tot cu cravată, fanilor înfocaţi.

Dacă s-ar face stenciluri cu jucătorii emblemă ai Stelei din '86 şi s-ar împânzi Bucureştiul, vreo 2-3 ar fi de recunoscut şi de pensionari microbişti, şi de puştii care au pus doar o dată în viaţa lor piciorul în Ghencea. Bretonul lui Lăcătuş, mustaţa lui Duckadam, cârlionţii lui Belodedici. Nu au cum să dea greş printre cei cât de cât cunoscători. Belo tot creţ a rămas, chiar şi cu munca de antrenorBelo şi cu Balint au fost perechea de siamezi nedespărţiţi de la Sevilla. Nedespărţiţi în avion, colegi de cameră la hotel, prieteni de emoţii imense la sosirea pe Otopeni. Căprioara din Carpaţi, care avea doar 21 de ani în anul finalei cu Barcelona, şi-a dat primul jos haina de pe el la întoarcerea în ţară după marea finală. A aruncat-o de la balconul aeroportului, cu tot cu cravată, fanilor înfocaţi. la lotul de under 18 al României. Pe holurile Casei Fotbalului unde l-am prins pentru un interviu îl recunoşti şi când e în contre-jour. Elegant, ca de obicei, cu un tricou Lacoste, Belo se tachinează cu directorul sportiv de la FRF, Daniel Prodan, gelos că lui nu i se ia interviu: "Zi ceva şi de mine acolo", îl roagă el pe Belodedici. 25 de ani au trecut ca fulgerul, iar acum Belodedici, care a mai câştigat între timp o Cupă a Campionilor Europeni, cu Steaua Roşie Belgrad, în 1991, se amuză de toată euforia acelei perioade: "Ne credeam foarte importanţi, dar apoi am jucat finală (n.n. Cupei României) şi ne-a bătut Dinamo".

Umbra lui Balint

Am stat cu Gabi Balint tot timpul în ziua meciului. De la plecare, pe scaun, în avion, la coborâre, la hotel, la antrenamente, înainte şi după meci. Mi-aduc aminte aşa: înainte de finală, am avut o pregătire. Au venit oamenii din club, cei care erau lângă echipa, Ilie Ceauşescu. Să ne vorbească, să ne încurajeze, să câştigăm finală. Ţin minte când am ajuns acolo, la Sevilla, interesul era foarte mare. Am dat drumul la televizor în camera de hotel, am văzut imagini cum se pregăteşte Barcelona să invadeze Sevilla, cu trenul, cu avionul, cu maşinile. Ne uităm şi îi ziceam lui Gabi: „Băi, Gabi, uită-te ce lume şi ce pregătire. Vai de capul nostru ce ne aşteaptă". În ziua meciului, când ne uităm la televizor, era plin de lume care urla "Barcelona". Aveau însă culorile roşu-albastru ca şi noi şi zic: "Ia uite, câţi suporteri de-ai noştri au venit să ne încurajeze". Pentru ei totul era pregătit. În ziua meciului, am ieşit la o plimbare prin parc şi era plin de lume în roş-albastru, iar asta ne mai liniştea puţin. M-a surprins faptul că am jucat în echipament alb, cu nişte dungi roşii. Trebuia să ne acomodăm cu el, că altfel poate pasam cu Barcelona în loc să pasăm cu coechipierii.

Prima transpiraţie izbăvitoare

Eram la vestiare şi auzeam zgomotul infernal din tribune. Când am ieşit la încălzire, să vedem terenul, îl aveam cu noi pe Căpitanul Cruţescu. Era atât de emoţionat încât i-au dat lacrimile. Noi aveam pulsul 180. Lăcătuş mai zicea câteodată, "Haideţi, măi, că îi omorâm. Nu vă fie frică". El cu nervozitatea lui. După încălzire, lucrurile s-au mai liniştit, era nevoie de prima transpiraţie. Ne aşteptam la un iureş mai mare din partea lor. Au început ei cât de cât mai bine, dar pe mine personal m-au surprins: credeam că sunt o echipă mult mai bună, mai agresivă, mai tehnică. După prima repriză se vedea pe faţa lor că nu au putere. Probabil că aveau şi nişte jucători mai bătrânei în echipă care nu puteau să ne depăşească în viteză, în forţă. În repriză a doua mi-a trecut teama şi am început să gândesc că putem să îi batem. Ne-am apropiat şi noi de câteva ori bune de poarta lor. Ţin minte o fază în care l-am atacat puţin în lateral pe Carrasco, la mijlocul terenului. L-am atacat prost, decisiv, mi-a dat mingea printre picioare şi s-a dus spre poartă. În spatele lui era Boloni, care fugea, fugea şi fugea şi l-a ajuns aproape de careul de 16 metri. L-a blocat şi l-a scos în corner. Când am ajuns şi eu, a început să mă certe Loţi: "Să nu te mai arunci decisiv, să stai în picioare". Ţin minte şi acum tonul lui agresiv.

Nea Puiu, catalizatorul

În momentul în care a intrat nea Puiu Iordanescu, atunci am simţit în minte, în inimă, în corp aşa o putere şi o încredere. Eram bucuros că a intrat să ne ajute. Şi ca să îl ajut şi eu pe el, m-am concentrat şi mai mult să joc mai bine. Când am văzut şi cum i se lipeşte mingea la picior şi ce pase dădea, mi-a sporit încrederea. La sfârşit, când am văzut că îi dădeau lacrimile, i-am zis lui Gabi: "Uite, plângea nea Puiu". "Lasă-l să plângă, că plânge de bucurie", a spus el. Nea Puiu era fratele nostru mai mare, antrenorul. Tot timpul ne critică. Mie îmi spunea Pârnăiaşule, lui Balint îi zicea Ocnaşule. "Băi, eşti pârnăiaş", înseamnă că nu prea ştiam noi cu mingea. "Băi, pârnăiaşule. Sunteţi bine? Am azi încredere în voi?" Mai zicea "Bă, vă muşcă mingea, nu o potoliţi deloc. Vă muşcă de genunchi". Era un om care ţinea foarte mult la noi. Era un fel de părinte.

Pardesiul-tribut

Ne-a aşteptat foarte multă lume la aeroport, iar asta a fost un şoc pentru mine. Am coborât din avion, am ieşit din aeroport, ştiam că o să fie lume şi că o să ne felicite toţi. Pe pistă, când am coborât din avion, ne aşteptau cadrele militare. În aeroport ne-a aşteptat televiziunea, acolo s-a vorbit, s-au dat declaraţii. Pe urmă, când am ridicat bagajul şi am ieşit pe uşile aeroportului, pe terasa aia de-asupra, şi am văzut lumea aia, atunci a fost şocul cel mai mare. M-am întors şi i-am spus lui Gabi, care era în spatele meu: „Vino să vezi câtă lume e afară!" Ei, şi atunci, acolo, m-am emoţionat. Mă gândeam ce înseamnă pentru oameni, aşa, cât pot să iubească. Şi eu eram suporter şi iubeam de mic pe Steaua. Idolul meu de când eram mic era nea Fane Sameş (n.n. Stefan Sameş).

Trebuia să le vorbim ceva suporterilor. Fiecare a vorbit, a spus câte ceva. Nu mai ţin minte ce am spus eu, dar eram emoţionat, îmi bătea pieptul. Oamenii îmi cereau să le dau ceva şi aveam nişte sacouri şi pardesiuri. Mi-am luat pardesiul şi l-am aruncat, am aruncat şi cravata. Mai era nu ştiu cine care şi-a aruncat cravata. Când ne-a primit tovarăşul (n.n. Nicolae Ceauşescu), nu mai aveam costume la fel unii cu alţii. Erau special croite pentru această deplasare la Sevilla.

Aro-ul, valuta, miliţienii

Eram tânăr, nu prea am simţit emoţii la fel cum au simţit alţii. Cum au simţit-o nea Puiu, Boloni. Noi eram mai copilăroşi, eh, 21 de ani. Vorbeam cu Gabi: „Gabi, o să luăm Aro! O să luăm Aro!" Aro pentru noi, pentru mine, nu însemna nimic, nu era o maşină pentru oraş. Ne gândeam câţi bani o să ne luăm dacă îl vindem. Cât costă? Eu l-am vândut. Nu erau noi-nouţe. Erau puţin mai recondiţionate, miroseau a vechi. Mulţi l-au vândut. Mi s-a întâmplat o treabă foarte curioasă când l-am vândut. A venit domnul (n.n. care urma să îl cumpere) cu geanta. Nu aveam card, era CEC-ul pe-atunci. M-am dus cu domnul să facem acte la notariat. Şi nu ştiam unde să numărăm banii. Erau mulţi bani în geantă, vreo 150.000 de lei. Eu aveam la Steaua 1.800 de lei salariu. Iar o primă de victorie cu Dinamo era 2.000 - 3.000 - 4.000 de lei. Am început să numărăm banii în maşină, în faţa notariatului, eu şi cu clientul. Deodată, se deschid uşile, doi miliţieni au deschis uşile, „Ieşiţi afară! Mâinile pe capotă. Nu vă mişcaţi! Lăsaţi banii acolo!" Ne-au controlat buletinele, le-am explicat ce vrem, am tras o sperietură. Totul era urmărit, vigilat, nu puteai să faci multe. Am scăpat în cele din urmă.

Ce-a făcut cu banii

Îi ţineam la CEC. Am scos 40-50-60.000, nu mai ţin minte, cu gândul să-i transform în dolari. Şi când merg în străinătate să îmi iau şi eu nu ştiu ce. Nu făceam eu afaceri cu ţigări. Mai cumpărăm un video, îl vindeam, dar nu eram chiar aşa de priceput. Mai cumpărăm haine. Am scos banii şi a doua zi m-au chemat la clubul Steaua. M-au întrebat de ce am scos banii, dacă am vreo problemă, dacă e totul bine. Şi de ce mi-a trebuit suma asta. Iar o dovadă de control maxim. Nu le-am spus că vreau să cumpăr dolari şi că vreau să merg în străinătate. Că pe timpul ăla mergeam la aeroport şi nu ştiam pe unde să ascundem dolarii, vai de capul nostru. Era incredibil ce emoţii aveam la vamă. Făceam exerciţii cu Gabi Balint, el era vameşul, „Aveţi valută?", iar eu trebuia să răspund. Celor de la club le-am spus că vreau să îmi cumpăr un apartament, că aveam doar o garsonieră, că vreau să o mai ajut pe maică-mea la ţară, să îi trimit nişte bani. M-au lăsat în pace. Iar până la urmă, n-am mai schimbat nici un leu în valută.

noapteamagica.ro