04-01-11

ROŞU’

Nicolae Ungureanu, un fotbalist de mare valoare, provenit din şcoala craioveană, a evoluat sub culorile alb-albastre 10 sezoane. Cum părul său bătea în roşcat, tribuna l-a alintat „Roşu’”, iar Nae a înţeles că lângă un albastru infinit(dragostea dintâi) nu se mai poate alipi decât roşul(4 sezoane la Steaua), iar lângă alb, vişiniul(un sezon la Rapid). Născut în secolul trecut la Craiova, la 11.11.56(5+6=11). Această rară înşiruire de 11 explică, numerologic, o existenţă dedicată fotbalului. Cifrele carierei sunt rare, atingând neverosimile altitudini. S-a situat pe locul 9 ca prezenţă pe prima scenă, cu 438 partide/29 goluri. Aş îndrăzni să spun „pentru totdeauna”, deoarece, în viitor, nimeni nu va mai juca 15 sezoane numai în România, datorită mirajului străinătăţii.

Iubit de craioveni, adulat de stelişti, ovaţionat de rapidişti, Nae a fost un meseriaş şi un gentleman al gazonului. Ca fundaş stânga dârz, tehnic şi cu viteză, el scutea pe orice antrenor de griji pe acea parte a terenului. Niciodată n-a fost eroul unui meci, dar totdeauna evoluţia sa rămânea obositor de ireproşabilă. Datorită acestei utilităţi impecabile a fost cultivat timp de 8 ani de selecţionerii naţionalei(cu precădere, Lucescu), deşi suporta o concurenţă acerbă: Ion Munteanu II, Bărbulescu, Iosif Rotariu sau Misha Klein. A marcat sub tricolor un singur gol, al treilea, în meciul de poveste cu Spania(3-1), din 1987. „A pus osul”, tenace şi determinat, la meciurile de răsunet cu Italia(1-0), Suedia(1-0), Cehoslovacia(1-1), Anglia(1-1), dar şi la partida de pomină cu Irlanda de Nord(0-1). A fost titular în cele trei partide de la turneul final CE din Franţa-1984(St. Etienne, Lens şi Nantes). A atins cifra de selecţionări a lui Liţă Dumitru: 57.

E un om al coincidenţelor: a debutat în prima reprezentativă în 1981 cu Israelul la Jaffa şi s-a retras în 1988, la Sibiu, contra...Israelului. Amândouă, partide amicale. Şi tot sub acest semn ar trebui aşezate şi trofeele dobândite cu Craiova Maxima şi Steaua...de Neatins(2 titluri şi 3 cupe, cu fiecare dintre ele). Tot cu ele, câte o semifinală europeană, iar cu echipa din Ghencea şi finala de la Barcelona din 24.05.1989. Un oltenaş de duzină va scrie în „Larousse-Enciclopedia fotbalului românesc”, în schiţa de portret a Roşului: «În 1989, „Roşu” are şansa unei finale de Cupa Campionilor, însă adversarii lor se numesc Donadoni, Colombo sau Virdis(n.a.sunt omişi marcatorii celor două duble, Gullit şi van Basten) iar Steaua cedează(0-4) după un meci fără istoric». Tot aşa ar zice istoricul enciclopedist şi de finala din 18.05.1994, de la Atena: AC Milan-CF Barcelona 4-0? Steaua şi Barcelona demne de dispreţul unui obscur organizator de competiţii de la Brăneşti? Pe buză de Olteţ, crezându-l Rin, cam ăsta-i Buzărin?!

Pe plan intern şi internaţional, Nae e singurul fotbalist român care a trăit două momente de vârf ale unor uriaşe echipe: Craiova şi Steaua. Închipuiţi-vă numai 71 de stadioane, gemând de lume, furnizând alturile corurilor antice pe care numai noua religie a planetei, fotbalul, e în stare să le creeze. De 71 de ori a jucat Ungureanu în cupele europene(106 ore de fotbal la vârf). La Craiova şi Steaua, în 15 ani de „mobilizare”, de 10 ori a urcat podiumul(4 locuri I, 4 locul II şi 2 locul III). Până şi cu acel Rapid inconstant, Nae s-a clasat pe locul 4. În ciuda înălţimii medii, bine crescutul Nae n-a aruncat niciodată în eter cu vorbe grele asupra uneia dintre cele trei rivale, unde a jucat, în contrast cu un Jean Vlădoiu care iubea atmosfera din vestiarul Stelei, galeria din Giuleşti, dar se declara „câine până la moarte”. Atâta glorie şi triumf i-au repartizat Parcele ca jucător, încât n-a mai rămas nici un strop pentru antrenorat. La Universitatea, Electroputere sau Drobeta, cu loturi „cârpite”, Nae Ungureanu nu a convins deocamdată. Din aceste experienţe s-a ales totuşi cu ceva: cu porecla flatantă de ...Del Bosque!

Constantin Ardeleanu