12-10-10

Tataru II

Familia Tătaru a dat formaţiei militare două nestemate: Nicolae, extrema stângă la CCA, şi Gigi, atacant la Steaua(produs 100% stelist). A jucat 15 ani sub flamura roşu-albastră în prima divizie, câştigând un titlu şi splendida triadă de cupe cu Dinamo, în cea de-a treia fiind eroul ei, cu un hat trick în faţă dublei lui Mircea Lucescu(o partidă extrem de frumoasă a...extremelor). I se prezise un viitor fast în fotbal, dar viaţa extrasportivă i-a marcat dureros destinul, primind, prematur, cartonaşul roşu existenţial. Ca apogeu al carierei(„doctoratul” generaţiei sale) a fost participarea cu naţionala lui Angelo în „groapa cu lei” de la Guadalajara, când mezinul familiei Tătaru a făcut un meci excepţional cu Brazilia. Ca internaţional a fost un meteor: 10 meciuri sub tricolor, 10 în cupele europene, marcând câte 3 goluri în fiecare competiţie. A avut şi 3 băieţi, fapt care evidenţiază prezenţa mare a numărului 3 în viaţa sa.

După 1974, de necrezut, Gigi Tătaru s-a desprins de circuitul performanţei, jucând în următorii 10 ani, la „echipe mici”: Chimia Râmnicu-Vâlcea, CS Târgovişte, Autobuzul Bucureşti şi Unirea Slobozia. Din stratosfera Guadalajarei la Vâlcea, din avioanele supersonice la Autobuzul, în partide de uzură, cu inevitabile ruperi de oase, din mahalaua pitorească a capitaliei într-un provincialism adânc. Odată cu trecerea anilor s-a retras din prima linie înspre mijloc, iar părul alb i-a invadat cârlionţii. Gigi Tătaru II îşi amintea cu plăcere de marile derby-uri cu Dinamo, în registrul rivalităţii cordiale: „Am jucat numeroase meciuri contra lui Dinamo, cea mai frumoasă amintire pentru mine fiind finala cupei din 1971, când i-am învins pe marii noştri rivali cu 3-2, eu marcând toate golurile Stelei. Derby-urile de atunci erau la fel de disputate precum cele de astăzi, mai ales că ambele echipe dădeau cam 70% din componenţii echipelor naţionale A, olimpice şi de tineret. Numai că atunci parcă era mai multă prietenie între noi. Nu era ţigănia care e azi, lunea să se-njure şi vinerea să se pupe”. Şi, incredibil, când un jucător, indiferent de tabără, realiza câte o fază mai spectaculoasă, primea felicitările adversarului?!

Nici primele nu sfidau veniturile obişnuite: la 5 puncte(când se acordau 2 la victorie) se primeau câte 2000 lei de persoană. Meciul ca meciul, dar cât de reconfortantă era recuperarea de la Berlin şi Lido! Adevăr grăia Fănuş: „Hei, de s-ar drege fotbalul, cum se dreg fotbaliştii cu bere rece la «Berlin», eram de mult campioni mondiali”. Sau ce ziceţi de metafora maestrului: Luna era, parcă, laba unui fotbalist trosnind vajnic din deşte, pe terasa Lido”. Florea Dumitrache, golgeterul primelor două finale „de poveste”, desprinse din acea triadă Steaua-Dinamo (2-1;2-1; 3-2), îl întreba pe Tătaru II, în timpul meciurilor: „Naşule, bem şi noi un şpriţ după meci ?” Chiar fără a parafa „prelungirile” din nocturna restaurantelor, oricum Mopsu’ şi Gigi se găseau seara la Berlin.

Tătaru II mai avea o ciudăţenie: ori de câte ori îmbrăca uniforma de ofiţer cu ocazia unor sărbători oficiale, se plimba agale prin oraş, numai ca să fie salutat regulamentar de acei tablagii ai miliţiei, care asigurau fluenţa circulaţiei rutiere. Dacă între fotbaliştii celor două mari cluburi exista o înfrăţire întru talent, confort relativ şi viciu, între ministerele Internelor şi Armatei, se consuma o dispută la cote incendiare. În funcţie de victorie sau înfrângere, a doua zi era atmosferă de nuntă sau înmormântare(se cunoaşte remarca dispreţuitoare a generalului Ilie Ceauşescu: „iar v-au bătut ăia!?”). Orgoliile mergeau până într-acolo încât generalii echipei învinse deveneau beneficiarii peste noapte ai unor butoaie cu murături, însoţite de răvaşe ironice. „Paşoptiştii” Tătaru II şi Dumitrache(amândoi născuţi în mai 1948) au plecat prea devreme în cantonamentul ceresc. E atât de greu să-ţi administrezi propria glorie.


Constantin Ardeleanu