20-07-10

De neuitat!

De neuitat(deşi nu ne-am dezlipit ochii de la micul ecran) această vară a fotbalului! O nebunie, desăvârşită de zumzetul tribal al vuvuzelelor. Fotbalul a ajuns tare departe ca exprimare, industrie, impact mediatic. Dar nicicând un concept, ca acela de Patrie, socotit desuet de bursieri dubioşi, nu s-a manifestat mai spontan şi mai pătimaş ca la intonarea imnurilor(şi aici românii sunt daţi în paşte: de vreo trei ori şi-au schimbat propriul imn, dar, generoşi din fire, au „exportat” alte două în Israel şi Albania). Şi acest turneu final, l-am urmărit de pe strapontina nimănui. Steaua Sevilliană, MonteCarlistă, ba chiar Tokyotă şi Barceloneză, urmată de România Machedonului(teledonul nostru de aur) au epuizat toate resursele mândriei de a fi români. Reflexul logic de a fi mai sus a fost boicotat copios de acela de a fi...Mailat. Permiţându-şi să înfrunte provincial perfidul Albion, trăim dramoleta Mutu. Când Chivu, singular, ne-a apărat onoarea performanţei la vârf, ne-am grăbit, cum ni-i obiceiul, să-i amintim c-ar fi fost cel mai slab din garnitura Interului. Mai pregnant ca oricând s-a defilat în Africa de Sud cu credo-ul „Ca naţiune, eu sunt EU”(a nu se citi European Union, această gospodărie colectivă cosmopolită, care după ce ne-a săltat bogăţiile, ne foloseşte, intensiv, clăcaşii).

„Posesia în progresie” a lui Ienei a prins cândva Europa pe pas greşit; Hagi and co. au şifonat palmaresul Argentinei, Angliei, Spaniei, Danemarcei. Certitudini. Cornel Dinu încearcă să strecoare ideea că temporizarea angeliană ar fi început de tiki-taka(nu cumva, meştere, ceaca-paca?) iar Lucescu, netrezit din anestezie, afirmă că Spania joacă precum Şahtior(hai şaktar, l-ar contra orice gitan!). Desigur, fantezii. Refluxul marilor noastre triumfuri e simţit dureros de orgoliosul suporter român(o lună doar, România lui Iordănescu s-a situat pe locul 3 în clasamentul mondial FIFA!). În loc de a participa la marel turnir, ne rezumăm a fi pariori pe alţii. Are dreptate(doar atât) regizorul Cristi Puiu: „suntem o ţară de chibiţi”. Dar, Dumnezeule mare, cât de tendenţios şi pafarist se dovedeşte „rapidistul aristocrat” , atunci când afirmă despre finala de la Sevilla: „A fost extraordinar, dar acolo a jucat «naţionala» României cu o echipă de club, ce mai încolo, încoace!” Să fie sănătos bocitorul domnului Lăzărescu câte echipe de fotbal sunt mai bune decât peste 80% dintre reprezentativele lumii. O fi observat oare umbra tutelară a Barcei în „furia roja”? Dar de ce să laude el un triumf zeiesc românesc, când e mai de bonton să prezinte un sistem sanitar catastrofic, care să ne consacre internaţional ca o „ţară de bonavi”? Imediat Puiu devine cocoş, eşecul de la Barcelona mângâindu-i orgoliul de naţiune veşnic perdantă: „Eram în armată în ’89, când a fost finala cu Milan. Mamă, ce ne-au urcat pe pereţi Gullit, van Basten, mamă!” Cu tot premiul său „Un certain regard”(probabil, încă o privire chiorâşă a occidentalului către estic) la Cannes, pentru mine regizorul acesta va rămâne un mito-Cannes. Eu, ca român, m-am bucurat necondiţionat de premiile sale, el şi-a permis să-şi expună o flegmă elitistă(Grant Bridge style) faţă de nişte vedete(dacă arta fotbalului poate fi comparată cu cea filmică) de câteva ori mai redutabile ca regizorul.

Eu îmi cunosc meteahna(ca orice subiectiv, considerându-mi-o calitate): sar de doi metri în sus(Doamne, cât de mult îţi poţi iubi meseria şi Patria pentru a sari la cap ca Puyol şi în zborul spre minge să devii un proiectil paralel cu gazonul, în dorinţa de a înscrie!), atunci când cineva, oricine ar fi el, se leagă aiurea-n tramvai de Steaua. Tăcerea (presupus superioară) în faţa detractorilor te transformă în complicele lor. De aceea pe fondul paroxismului entuziasmului suporterilor finalistelor, îmi amintesc cu o imensă ciudă şi indignare de cât de nedrepţi cu steliştii au fost cei de la UEFA şi cât de neospitalieri s-au dovedid spaniolii uluiţi, în frunte cu charismaticul rege Juan Carlos, aruncând într-un anonimat penibil festivitatea înmânării Cupei Campionilor echipei câştigătoare de la Sevilla. Ce bine că mijloacele tehnice au imortalizat acele momente şi jocul cosmic al Stelei(nu şi în finală; aţi văzut şi în Africa de Sud, ce presiune pune pe jucători un asemenea eveniment crucial)! Încă nu se risipise piramida înălţată pe un Tutankamon legendar, Duckadam, când un ciumete, cu mişcări de activist raional, a făcut un semn precipitat, cu amândouă mâinile, să vină careva pentru a se descotorosi de inutilul trofeu, ce zăcea pe o masă de cămin cultural sătesc. Nici o urmă de ceremonie, la înmânarea trofeului(„luaţi-l şi duceţi-l în «Imperiului Răului»”?!). Nu e târziu ca UEFA şi chiar spaniolii de azi, pe cai mari, să facă un gest simbolic compensatoriu pentru a repara infamia de atunci. Puiule, în loc să filmezi prin morgile spitalelor, de ce nu transpui într-un film această scenă a ranchiunei, însoţită şi de salonul oficial pustiu, cu tacâmurile şi vesela neatinse, pregătit în van pentru triumful barcelonez? Şi gestul lui Alesanco(viitorul „nea Sandu” de la Craiova), venit la hotelul oaspeţilor, să bea bărbăteşte un pahar cu învingătorii? Şi câte un Aro prăfuit, revopsit, cu zeci de mii de kilometri la bord, răsplătind, la modul meschin socialist, excelenţa. Suie-ne pe pereţi cu arta ta, nu ne purta prin lifturile deriziunii!

O singură secvenţe egalează(şi chiar depăşeşte, fiindcă este a noastră) triumful spaniol: apariţia Cupei, purtată de Iovan, şi a antrenorului Ienei la scara avionului, în uralele unei mulţimi care nu se mai desprindea din vis. Despre mersul fanilor pe jos, în noaptea aceea, pentru a-şi întâmpina eroii, bunicii or să povestească nepoţilor, printre lacrimi. Tocmai de asta iubesc eu Peluza Sud(şi steliştii din orice punct cardinal): nişte tineri, cu un inexplicabil simţ al istoriei, realcătuiesc, prin varii aniversări, ca un joc de puzzle, tabloul retro al entuziasmului exterior, de care idolii lor n-au avut parte în 1986. Secvenţa în care un fan, îngenunchind, îi sărută mâna lui Lăcătuş, ca într-o stampă voievodală de secol XVI, e semn al iubirii şi al recunoştinţei. În loc să facă înconjorul lumii, ca simbol al ataşamentului faţă de culorile sportive, constituie pretext de mişto al unor viermi(Kant avertiza: „dacă eşti vierme, nu te mira că vei fi strivit!”).

Mi-e atât de dor de acel suflu stelist al celui de-al 12-lea jucător, credincios până la bigotism, celebrând triumfuri, nu contestând piţifelnici. Istoria Stelei se scrie încă! Nu sunt caracatiţa Paul, nici molusca Mitică Dragomir, dar nimic nu pare mai rezonabil numerologic decât faptul ca după 24 de ani de la Sevilla, Steaua să câştige titlul 24...


Constantin Ardeleanu