10-05-11

Iar ne-a stat ceasul

Era o joi sau o vineri, acum ceva ani. Ultima sau penultima ora, intr-o sala de clasa de la etajul 2 al unui Colegiu de provincie al carui nume nu importa. Ultimul rand, pupitrul de la geam. Aveam „literatura” si profa turuia despre „fantasticul de tip erudit”, al lui Eliade.

Era primavara care preceda, chipurile, „primul examen de maturitate din viata” iar eu incetasem de mult, cam cu un an inainte, sa mai scriu o silaba dupa dictarea absurda care centra tot „actul educational”. Adevarat ca incetasem sa deschid manualul cu vreo 2 ani inainte, si nu din vreun spirit elevat de superioritate intelectuala, ci pentru ca asa simteam.

„Esti inconstient, bai baiatule”, se marginea profa nevrozata sa-mi mai transmita, din cand in cand, dupa ce decretasem ca „e treaba mea ce fac la bac, dar nu invat o pagina si nu scriu un rand”. Pana la urma am fost inspirat, caci dupa 2 ani de stat degeaba, am avut culegerea de comentarii pe pupitru, la examen, si nimeni nu mi-a zis nimic. Nici mie, nici celorlalti.

Altceva era interesant. Din ultimul rand ii vedeam pe toti, la fiecare ora. Afara era o zumzaiala reconfortanta de insecte, teii miroseau dumnezeiesc iar razele soarelui corupeau la orice altceva decat la dat atentie orei. Timp de aproape doi ani am rezistat urmarindu-i pe ceilalti cum o urmaresc pe profa. Eram fascinat de cat de ridicoli puteau fi.

De la primul la ultimul jucau – involuntar – un teatru absurd, care incepea si se termina cu momentul in care se ridicau in picioare, semnalizand inceputul si sfarsitul piesei.

Nimeni nu stia nimic, nimeni nu intelegea nimic, nimeni nu invata nimic. Atat ei cat si profa isi jucau rolul pentru alibiul existentei de fiecare zi. Ei se faceau ca urmaresc, ca sunt atenti si interesati, dand ciclic din cap a aprobare la finele unei idei mai lungi (in scene delicioase), actionand ca niste sclavi sau ca niste babe speriate de bombe, care se arunca in genunchi in biserici, la un semn al preotului, dand drumul la scrisul dupa dictare. Iar profa` se facea ca isi face datoria de dascal. Era, de fapt, o complicitate profunda.

Sute de pagini de maculatura, ora de ora, zi de zi, luna de luna, pentru nimic altceva decat pentru un alibi care era confirmat de sistemul care-i trecea „examenele de maturitate” si care era infirmat de restul.

Era o asemenea zi, de joi sau vineri, ultima sau penultima ora si aveam „literatura”.

„(…) reiese ca intentia lui a fost revelarea a doua lumi paralele existente in universul cotidian. Cu alte cuvinte, exista o realitate vizibila, concreta si logica (pe care o cunoastem cu totii) si o alta realitate (ascunsa, ilogica, nestiuta, cunoscuta fragmentar sau deloc de catre personaje). De multe ori, in curgerea fireasca a intamplarilor realului, intervine o ruptura (situatie neobisnuita, iesire din timp) care transpune totul in planul fantastic. Actiunea se petrece intr-un spatiu apartinand unei geografii sacre (Bucurestiul de altadata, cu strazi si beciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai aproape de cer). Personajele sunt indivizi comuni care intra fara voia lor in situatii anormale, cum spune Eugen Simion.

- Ei, copii, aveti vreo nelamurire?
- Nuuuuuuuuuuuuu!
- Ati inteles tot?
- Daaaaaaaaaaaaaaa!”

Aveau scrise de mana lor zeci de pagini de comentarii, din „La tiganci”, dar daca intrebai pe oricare dintre ei, n-ar fi stiut sa-ti spuna ideea principala si n-ar fi putut sa-ti spuna cu siguranta daca Mircea Eliade sau (H)Eliade Radulescu sunt, sau nu sunt, una si aceeasi persoana. Erau niste liceeni silitori, constiinciosi, model, dovada fiind cearsafurile care-i ascundeau de ei. Profa iesea cu simtul datoriei implinite in piept. Copiii n-au nicio nelamurire si au inteles tot.

Nu o sa trec niciodata peste ridicolul situatiei. Peste absurdul pe care-l imbratisau si caruia nu voiau sa-i dea drumul, senzatia de piesa de teatru fiind teribila. Pe atunci nu o stiam de ce sau cum, dar o simteam pregnant.

De cateva ori, in viata, la ceva timp dupa asta, m-am intalnit cu tablouri care produceau senzatii identice, de o forta expresiva mai mult sau mai putin asemanatoare, dar din aceeasi categorie a absurdului.

In ce priveste acest „sah violent”, un episod cu senzatii asemanatoare il retin prin 2006, sfarsit de mai. Era intr-un studio de televiziune, putin trecut de 12 noaptea si, „ca de obicei”, eram „in intarziere”. Se discutasera, in mod agresiv si prost, faze de joc, intr-o întreprindere, pe cat de idioata si amuzanta, pe atat de perfect inutila si indobitocitoare.

In cadrul propus, marja de ridicol care se putea adauga scenei era destul de redusa. Putin trecut de miezul noptii, dupa ce nu scosese 3 cuvinte in 2 ore, unul dintre invitati, urmasul lui Mac, se lanseaza intr-un expose genial despre profesionalism, management sportiv, despre oportunitate, reforma, deschidere, transparenta, despre responsabilitate, competenta, impartirea sarcinilor, bugete consolidate, garantii bancare initiale pentru sarcinile financiare asumate pe anul in curs, criterii dure de licentiere, o revolutie a competentei si a profesionalismului.

Vorbea cu nerv, cu pasiune si foarte convingator. Combatea strasnic stimabilul!

Era de neoprit finul vice-lui. In 5 minute de torent verbal nestavilit a produs un expose de mare calitate si profunzime (aparenta), fandand stanga si dreapta in cea mai mare viteza, precum Alberto Tomba odata, prin toate aspectele de suprafata si adancime, morale si materiale, ale fotbalului romanesc.

Dupa dezlantuirea neanuntata de nimic, care i-a tinut pe ceilalti perfect muti, incuviintand cu miscari largi ale capului fiecare aspect adus in discutie, s-a oprit brusc, extenuat de demers, cu o aura ce i se contura, prin valoare ce-i era profilata de fantasticul expose.

Secunda de glorie a personajului a fost bruscata, in mod bizar, de broscoiul care facea scenariul, cunoscutul nigger lover surprinzand, pentru una din ultimele dati. Sprijinit intr-o rana, cu fundurile de sifon pe ochi, ii arunca – domol si apasat – lui Vasili, care fusese regele ligii 1, pentru cateva minute: „Pai, domnu` presedinte, dumneavoastra vorbiti de profesionalism, reforma si competenta, dar nu v-ati platit jucatorii de 6 luni, nu aveti antrenor si veti fi retrogradat pentru ca n-ati platit, nici dupa 3 ani, banii datorati pe un jucator pe care l-ati cumparat si folosit! Terminati pe loc de UEFA dar veti fi retrogradat, jucatorii mananca zacusa si toti vor sa plece, iar apa la stadion nu-i platita de 2 ani, si vorbiti de revolutii ale sistemului?” Maxim, nu?

Cu asta, broscoiul trecea peste profa` de literatura, care niciodata nu facuse o juma` de gest de denuntare a consecintelor teatrului absurd, pe care-l gira. Scenele nu erau asemanatoare, dar senzatia era identica si lovea in moale capului. M-am dus in bucatarie sa beau un pahar cu apa si-am scos capul pe balcon, buimac, tragand din aceeasi aroma de mai.

De cateva ori de atunci, viata m-a mai adus in apropierea starii respective de ridicol, dar niciodata, pana aceasta luna de mai, n-am fost surprins, banalitatea personajelor fiind stereotipa, cu toate schimbarile de decor in care se desfasura scena.

Nu credeam ca mai pot fi surprins atat de mult de vreun inedit, cat de grosier, al tuselor care redeseneaza un scenariu consacrat.

Luna mai a acestui an a redemonstrat contrariul si, daca n-ar fi fost hidos, ar fi fost superb, prin reinterpretarea originala si revigoranta a piesei.

Actorul care a transformat-o pe profa` de literatura intr-o constiinta a invatamantului romanesc, este dintre ultimii pe care-i credeam ca pot fi caricaturizati. Ca persoana, nu neaparat ca profesionist. Dramatic, fara nicio posibila motivatie sau explicatie, s-a caricaturizat singur. Fara nicio scuza.

Urmarind ora geniala, in care, ca Alberto Tomba, odata, a fandat stanga-dreapta, in viteza, printre probleme morale si materiale ale fotbalului romanesc si ale Stelei, parand ca domina spatiul si timpul, m-am teleportat instantaneu cu aproape 10 ani in urma, in sala de clasa a unui Colegiu de provincie, al carui nume nu importa.

Aceeasi senzatie de ridicol nemarginit, pe care o provoca profa` de literatura, cand vorbea despre „relatia dintre sacru si profan” si 30 de capete se miscau aprobator. Aceeasi senzatie de farsa de copil mic, care te astepti sa se rupa din secunda in secunda si sa-ti spuna „hai, ma, c-am glumit!”

Planul antitetic de care vorbea profa` de literatura ca tre` sa exprime doua lumi paralele se contura dureros de exact, dar complet neasteptat. Toti – mai putin unii – au dat din cap aprobator, in aceeasi scena a carei absurditate isi urla dezintegrarea, acum, ca si atunci destui ani, intr-o joi sau vineri, cand toti – mai putin unul – nu se putea dezlipi de ridicolul rolului consacrat.

Daca prin bietul profesor de pian Gavrilescu se prelucra mitul labirintului, prin Oli, in rolul debutant al unui Dinu si mai caricatural decat originalul, se consacra o iesire definitiva din timp, bizara si imposibil de inteles.

Dupa o ora de insirat – socant de convins de sine – baliverne halucinante despre „mentalitate, profesionalism, competenta, responsabilitate, statutul actorilor, necesitatea unor norme morale exprimate in reguli, datorii, prietenii, seriozitate, obligatii, decizii” (care se contraziceau in fraza urmatoare), apeland la tuse cu aer pregnant mistic, BIZAR de pretios, despre „principii de viata”, care aveau ca scop final „sa-i faca pe altii fericiti”, falimentul personajului este definitiv.

Daca profa` de literatura era constienta de cartonul care-i imbraca personalitatea, cand turuia zeci de pagini de comentarii inutile, ora dupa ora, prefacerea asta reprezentand „datoria facuta”, la Oli nu sunt sigur ca el mai constientizeaza planul realitatii de fantastic.

Altfel nu se explica zecile de prapastii slobozite atat de senin, si contrazise ABSOLUT TOATE, ele intre ele si ele fata de realitatea crunta pe care o acuza, o combat, o corecteaza pe hartie (adica in fantastic) pentru a o continua in real.

Pentru ora respectiva, parca eram iar in liceu, la Maitrey, cand nu intelegeam absolut nimic din simbolurile alea de nepatruns si ma uitam la ailalti cum dau din cap. Absurdul repetitiv al sentimentelor era teribil.

Nu pot sa trec peste scenele din nenorocita aia de sala de clasa:

- Ei, copii, aveti vreo nelamurire?
- Nuuuuuuuuuuuuuuu!
- Ati inteles tot?
- Daaaaaaaaaaaaaaaaa!”

In rolul absurd al profei de literatura pe care nu o intelegeau, dar o aprobau conjugat si complici intr-o sala de clasa dintr-un Colegiu de provincie al carui nume nu importa, noul actor al vechiului personaj nu mai provoaca curiozitatea de acum cativa ani, ci doar un infinit sentiment de intensa tristete.

Iar ne-a stat ceasul.

Filip Pindean