07-07-10

Rasismul antirasismului

Înaintea fiecărui sfert de finală, căpitanii echipelor au recitat la microfon un text de lemn calitatea I despre lupta împotriva rasismului. Nu e clar ce anume a declanşat această vigilenţă festivistă. În mod sigur, nu statisticile.

Consultate la vreme de regizorii şi heralzii antirasismului, ele ar fi arătat că 100% dintre infractorii care au orbitat în jurul Cupei Mondiale au fost negri şi că 100% dintre personajele din genericele TV care au deschis şi au închis meciurile au provenit din acelaşi bazin pigmentar. Prin urmare, preocuparea pentru antirasism ca urgenţă planetară trebuie căutată altundeva. Unde? În liturghiile corectitudinii politice, unde valoarea se apreciază în funcţie de cromatica epidermei, nu de merit, valoare sau talent.
Partida Uruguay - Ghana a fost momentul de apogeu al acestei nerozii. Orchestrată din lojele FIFA, datoria de a ţine cu Ghana a fost pusă în undă şi de comentatorii TV ai meciului. Şi asta nu e tot. Portughezul Olegario Benquerença a marşat entuziast la idee şi a oferit un arbitraj menit să propulseze Ghana în semifinale. De la un capăt la altul, jocul a fost însoţit de imaginea-clişeu a unui întreg continent care transpiră sânge, emoţii şi nervi pentru echipa chemată să iscălească actul de emancipare a fotbalului african. Istoria acestui sport conţine totuşi un adevăr simplu. La ora actuală, Europa şi America de Sud joacă un fotbal de confirmare, pe când Africa, Asia, zona Oceania şi SUA sunt încă exponentele fotbalului de omologare. Nu e o dramă, nu e o nedreptate, e doar un fapt.

Prin urmare, victoria Uruguayului nu trebuie pusă în discuţie, după cum eşecul Ghanei nu trebuie echivalat cu un dezastru moral. Or, din comentariul TV asta a reieşit. "Ghana a pierdut nemeritat", s-au tânguit cei doi oameni de la microfonul TVR. În realitate, Ghana a ratat în ultimul minut al meciului un penalty răsărit dintr-o lovitură liberă dată pentru un fault inexistent. Anterior, uruguayanul Abreu fusese faultat în careu exact când arbitrul Benquerença îl căuta din priviri pe Joseph Blatter ca să-l întrebe dacă era mulţumit de calitatea prestaţiei. Să spui, în condiţiile astea, că Uruguayul nu a câştigat pe merit înseamnă să demisionezi din cabinetul bunei-cuviinţe. La înălţimea momentului, presa din Ghana l-a făcut trişor pe Luis Suárez, căzând victimă confuziei. Suárez a respins mingea cu mâna fără să se ascundă, ştiind că va fi văzut şi eliminat, dar mizând fulgerător pe şansa supravieţuirii. Henţul lui nu seamănă cu henţul din 1986 al lui Maradona decât în măsura în care Maradona însuşi seamănă a antrenor.

Cu toate acestea, Uruguayul a fost considerat un vinovat impardonabil. În ce a constat culpa lui? Nu e foarte limpede. Poate că vinclul lui Forlán a fost o manifestare rasistă. Poate că, în refuzul uruguayan de a auzi "glasul unui întreg continent", tenorii corecţi politic au citit o erezie care merita aprinderea rugului. Poate că penalty-urile apărate de Muslera au emanat ură faţă de negri. Se pot susţine tot felul de aiureli în lumea asta fără autocontrol.

Totuşi, iubitorul de fotbal trebuie lăsat să ţină cu cine vrea. Nu are nevoie de diriginţi şi consilieri. Până la urmă, e fotbal, nu altceva. În ceea ce priveşte fandacsia care a prefaţat fiecare sfert de finală, ea are toate datele de a produce efectul opus celui pe care mizează. Predicat când nu e cazul, antirasismul sfârşeşte într-un alt rasism

Radu Paraschivescu, Prosport