15-03-10

Candva era Unicul Derby...

Asistăm la un campionat atât de strâns, în care lupta pentru primul loc include, teoretic, şapte echipe. Primele trei clasate – Timişoara, CFR şi Steaua – sunt la egalitate de puncte, 39, urmate de Urziceni cu 37, apoi de Rapid, Dinamo şi Vaslui, cu câte 35. Şi mai sunt 13 etape, în care se pot întâmpla multe…

Entuziasmul celor care salută încrâncenata luptă pentru titlu mi se pare exagerat, mult lăudatul echilibru de forţe fiind, de fapt, datorat scăderii accentuate a nivelului campionatului, în care românii tind să devină minoritari, înlocuitorii lor fiind, adesea, jucători de o valoare îndoielnică, provenind din surse obscure. Dar mirajul gloriei de a da cu nasul prin fotbalul mare, de a ajunge la borcanul cu miere al străinătăţii, îi transformă pe idolii noştri de carton în gladiatori nemiloşi, fără mamă şi tată, care frâng mâini şi picioare, sparg nasuri şi capete, spurcă-n dreapta şi stânga, uitând mai mereu de obiectul muncii… Victoria cu orice preţ – acesta e unicul scop, pentru care se sacrifică jocul, fair-play-ul. Iar tribunele contribuie din plin la afundarea tot mai adâncă în mizeria numită „fotbalul românesc”. Presa, la rândul ei, nu e preocupată de jocul în sine, de calităţile şi prestaţia în teren a jucătorilor, de priceperea antrenorilor. La loc de cinste continuă să se afle declaraţiile urât mirositoare ale conducătorilor echipelor, escapadele jucătorilor printre pahare, sticle şi fuste şi nesfârşite discuţii cu privire la deciziile arbitrilor.

Un marţian picat printre noi ar avea impresia că fotbalul e jocul în care 22 de flăcăi se aleargă aproape două ore unii pe alţii pentru a se păli cât mai zdravăn, dar se împiedică de o bilă elastică, de care tot încearcă să scape, lovind-o cât mai ciudat cu putinţă. După care urmează lungi ore şi zile de tocat mărunt câte-o imagine, cei chemaţi a discuta văzând întotdeauna altceva decât vecinul şi sfârşind prin a se bălăcări sârguincios, în rânjetele satisfăcute ale celor presupuşi a veghea la desfăşurarea unui dialog civilizat.

Abia am terminat de numărat victimele agresiunilor din acest final de săptămână, de contabilizat fişele medicale ale celor căzuţi în rezbelul fără noimă, că urmează ceea ce cândva era unicul derby. Dar situaţia pare asemănătoare cu un SF în care „alien beings from another planet” au luat locul celor ce purtau veşnicul război între Armată şi Interne. Căci Becali, Borcea, Turcu şi câţi or mai fi sunt caricaturi groteşti ale celor ce conduceau cândva cele două cluburi. Iar jucătorii, selectaţi haotic, după toane de moment ale boss-ilor suduind cu crucea-n mână sau cu vederea împiedicată de fumul trabucelor scumpe, par, cu rare excepţii, cabotini picaţi într-o piesă de care n-au auzit vreodată…

Desigur, meciul va fi urmărit de întreaga ţară, tradiţionalul derby mai stârneşte pasiuni, mai e dătător de speranţe. Încă… Pentru că tot mai mulţi văd că echipa Armatei a devenit insipida FC Becali, iar singura legătură a actualei Dinamo cu cea de odinioară ar fi mijloacele specifice, pe care însă actualii patroni le stăpânesc din ce în ce mai stângaci. În plus, pe lângă faptul că jocul ambelor echipe scârţâie rău, indisponibilităţile ar putea să ducă la o parodie caraghioasă a disputelor ce ne încântau nu cu mult timp în urmă. Pentru că, nu-i aşa, victoria cu orice preţ – acesta e unicul scop, pentru care se sacrifică jocul, fair-play-ul…

Cândva era unicul derby. Astăzi i se spune derby şi talmeş-balmeşului de K1, box şi catch dintre fosta echipa din Bragadiru şi Bărăgan’s finest…

Andrei Sava