Îmi imaginez aleile complexului sportiv din Ghencea strãjuite cu 60 de busturi reprezentând chipurile fotbaliștilor cei mai reprezentativi de-a lungul celor 60 de ani de glorie(și în fiece an s-ar mai putea adãuga câte unul). Copiii și juniorii în drum spre terenurile de antrenament le-ar citi în fugã palmaresul(fapt rarism, aproape cã nu existã fotbalist "militar" fãrã a fi cucerit un titlu sau o cupã), sprintând și mai vârtos pentru a intra cândva în galeria celebritãților. Ar fi un gest minim de gratitudine fațã de înaintașii (și mijlocașii, și fundașii, și portarii) celor care din cromatica spectralã a minunilor lumii au turnat mai multã luciu în roșu și albastru.
În Ghencea a existat un mijlocaș laborios, gãlãțeanul Vasile Negrea, pe care generalul Ion Coman l-a nemurit cu atributul de "Statuie", într-atât de mult îi aprecia devotamentul(a jucat pe toate posturile, inclusiv portar într-un meci acasã cu Jiul). Dar mai mult decât "Statuie", dreptul la o statuie(nu numai bust) l-ar avea un alt gãlãțean formidabil, probabil singurul stelist care a prins echipa din Ghencea în trei ipostaze de glorie: "trupa de operetã"(1975-1989), Steaua Sevillianã pânã la venirea lui Hagi și Steaua de dupã Hagi, pânã în 1990 (mitologia stelistã are ceva din contarea timpului având ca reper pe Isus: înainte și dupã Christos, înainte și dupã Hagi): Tudorel Stoica.
S-a transferat la Steaua în 1975, obținând primul titlu chiar în acea ediție și a luptat sub steagul roșu-albastru 15 ani. Un mijlocaș de acoperire sau de sprijin de mare travaliu și clarviziune. Va face un salt neverosimil de la servantul lui Iordãnescu și colegul de linie cu Lițã Dumitru la forța de propulsare a Stelei continentale, unde apogeul l-a atins când a practicat o halfie de mare clasã lângã Boloni. Ca palmares e al doilea dupã Lãcãtuș în clasamentul all-time: 7 titluri și 5 Cupe ale României(12 trofee interne, numai astfel îmi pot explica porecla sa "Duzinarul"), la care se adaugã cele 2 trofee europene arhicunoscute. 373 prezențe în A/43 goluri, 36 în cupele europene/3 goluri și 15 la naționalã.
Surprinde numãrul mic de selecții, dar când la cârma ei se afla antistelistul Lucescu(a antrenat o cãruțã de ani naționalã, dar a calificat-o la un turneu final o singurã datã, Franța, 1984, înscriindu-și în trâmbițatul C.V. dezastrul cu 17 Nentori, pardon, Irlanda de Nord; a trebuit ca Steaua sã impulsioneze la vârf balcanicul nostru fotbal, iar antrenorii de sorginte stelistã Ienei, Iordãnescu și Pițurcã sã construiascã deceniul de aur a naționalei. Firesc...), orice detaliere pare inutilã. Trucul lui Il Luce de a-l convoca pentru a-l ține rezervã, a ținut de câteva ori, ca apoi Tudorel sã se dea "lovit", înaintea oricãrui meci al reprezentativei. Puternicã personalitate, și-a sacrificat palmaresul internațional pentru a nu da satisfacții de duzinã(Tudorele, explicã-i care-i deosebirea dintre clasa ta de "duzinar" și caracterul lui de duzinã).
Tudorel Stoica n-a fãcut nici un meci eroic și n-a dat goluri decisive: a fost constanta fenomenalã a echipei care alimenta linia de atac, fie cã beneficiarul se numea Costicã Zamfir, Barbu Magiun, Sertov, Hagi sau Ilie Dumitrescu. Contrabalansând harul mingii, Ursitoarele i-au pus în celãlalt taler al balanței 3 neajunsuri: cãpitanul Stelei Sevilliene n-a jucat finala de pe "Sanchez Pizjuan"; ca antrenor n-a convins, având ghinionul ca la debut sã facã tandem ca secund al lui Ienei cu "cãposul" Pițurcã, de la care te poți aștepta la un 6-6 sau un conflict din te miri ce; bãiatul Alin a jucat un singur meci sub tricoul Stelei, optând pentru o Belgie care l-a transformat într-un jucãtor oarecare. În fine, tãcutul și modestul Tudorel Stoica a lansat o proorocire dureroasã, care și-a consumat o cincime din valabilitate: "O performanțã ca aceea a Stelei din 1986 nu cred cã o echipã româneascã o va mai realiza nici peste o sutã de ani." Ne ducem crucea: încã un veac de singurãtate...
Constantin Ardeleanu
pe ala mi-l scriam eu. Si pe Pistol 