Romanii " Copiii orfani ai comunismului, de Vasile Dancu
Filosoful de origine croata Boris Buden, scrie intr-o carte de o mare profunzime ca după 1989, est europenii au fost transformați in copiii politici ai istoriei. Romanii, precum alții din Est, niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate, au fost facuți peste noapte invinșii istoriei. Procesul prin care Occidentul și-a intins aripa hegemonică asupra noastră a primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziție. Cum spune Buden, tranziția este procesul cinic prin care oamenii care și-au câștigat singuri libertatea trebuie să invețe mai intai cum să se bucure de ea .
Introduși intr-un proces de tutoriat, ei sunt considerați adevarați copii necopți pentru democrație și pentru primirea in sistemul capitalist; ei sunt supuși unor tutori care nu au participat la nici o revoluție " spectatorii occidentali. Procesul de invățare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un proces de imitație oarba iar romanii au fost și raman niste marionete intr-un proces istoric care nu a depins și nu depinde de voința lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat in prostanac politic.
Chiar dacă Buden nu se ocupă in cartea sa de tutorii interni, de politicienii acestor societăți, in mare masură ghidonați de organisme internaționale, notați cu calificative din cand in cand, controlați de FMI sau de Banca Mondiala este de la sine ințeles că aceștia nu pot fi decat tot niște copii care au invățat mai bine lecția, au acceptat condițiile, deci au atins poate mai repede stadiul de prostanac politic, de aceeea au ajuns șefi de clasă politica Dar nu vreau să discutam aici despre politicieni, poate altadata acum interesul meu este legat de mentalitatea pe care o generează această tranziție.
Fară viitor, fară proiect
Romanii, precum alți copii orfani ai comunismului, au ramas la ușa istoriei. A venit libertatea și a disparut societatea. A disparut proiectul colectiv și utopia comuna Un vis al progresului ințeles de fiecare la nivelul vieții lui nu iși mai are sensul. Înainte de 1989, fiul iși compara propria condiție cu cea a tatalui și statea bine la comparație. Tatal și mama, cu manile crapate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers mai departe, adică la școala Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă caldă și lucrează in schimburi, doar 8 ore, nu zi-lumina cum se spetesc ei. Alții iși vedeau fiul sau fiica profesor sau inginer și in familia lor acesta era un varf. Participau și ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau utopia comunismului deplin, dar ceea ce știau ei era altceva: vedeau că munca lor primește sens, că viitorul este mai previzibil și că poți intui proceduri prin care poți să planifici viitorul.
Oltchim " o felie de Romanie
Romanii sunt cel mai bine reprezentați de catre cei de la Oltchim. Ei s-au conservat mult mai bine in utopia cum că există o societate pe care o construim in fiecare zi, cum că totul ar merge bine dacă nu ar fi politicieni care nu ințeleg. Nu au de unde să știe că sunt condamnați incă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de infantilizare represivă, cum spune Boris Buden. În cazul Oltchim, ei au ținut aproape de niște oligarhi locali, au votat cum le-au spus, s-au speriat de moartea industriei romanești și au devenit copii cuminți. Nu au cerut prea multă libertate sau democrație, pentru că baronii locali le dadeau o paine. Într-o seara un lider mai mic de sindicat spunea la televizor un lucru mai profund decat iși dadea seama. Protestez, zicea omul, pentru pastrarea locurilor de munca Dincolo de greșeala de expresie, bietul muncitor simțea ceva, adică simțea faptul că locul lui de muncă nu mai face parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai era pe tabla de șah, parea scoasă din uz, iar el devenea invizibil și trebuia să iasă din cumințenie și din convenția calduță. Drept copil al comunismului protesta, nu mai era cuminte, vroia inapoi locul de muncă pentru a se putea intoarce in calda lui utopie. Nu mai avea insă nici o rautate, protestul lui parea simulat, precum plansul copilului care vrea doar să atragă atenția.
Protestul celor de la Oltchim nu mai era un protest adevarat, cu furie și scandal, era mai mult un scancet de copil. Nu mai știau de fapt cine e mama, nu mai aveau cui să se plangă și nu mai știau nici cine le poate rezolva situația. Observau abia acum că acela care le fusese tatuc a devalizat cu rudele și prietenii lui banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI și era la fel de victimă cum erau și ei. Statul se plangea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el insuși ținandu-i mainile legate. Din cand in cand venea cate un ministru care spunea, cand nu erau camere de filmat, că statul nu are nici o vina că doar cei de la FMI țin morțis ca totul să se privatizeze.
Copiii politici nu au experiență relevantă și nici memorie
Nici o lume nu-i mai accepta nici un vis nu-i mai cuprinde și pe ei. Peste noapte s-au trezit că viața lor nu mai are relevanță pentru ceilalți, dar nici macar pentru ei și nici macar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să invețe de la tata pentru că a auzit el la televizor că inainte era o viață de rahat și astazi lumea este diferit construita Nepotul il intreabă adesea Cum puteați trai voi fară de calculatoare?. Nu-mi pot inchipui copilaria fară Playstation!, imi zice fiul meu intr-o zi și chiar mă gandesc ce goală ar fi viața lui fară astea. Trebuie să fi avut o copilarie foarte tristă și plictisitoare tatal meu, fară jocuri și calculatoare ii spune copilul mamei lui, in timp ce iși face lecțiile in bucatarie. Romanul"copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a concentrat deja acolo. În fiecare seară ii vede acolo pe toți miniștrii, pe Președinte sau pe Premier. Acolo, jurnaliștii le dau indicații politicienilor și ei ascultă cuminți sau dau din colț in colt, dand vina pe alții.
Uneori, cand se uită la televizor, gasește și mesaje pentru el, dar nu toate ii plac. La televizor, unii ii spun că este un nostalgic și ințelege că asta este rau, dar ce să faca este acolo, in trecut, viața lui. Uneori ii vine să ii intrebe pe oamenii politici Spre ce mergem domnilor, unde ne ducem?. Știe că va fi considerat ciudat și nu mai pune intrebarea. Altadată l-a intrebat pe unul care venea de la București: noi ce construim azi? Cum ce construim, moșule, nimic nu construim! Fiecare construiește ceva pentru sine. Și care noi, moșule, ne-am câștigat libertatea de a fi singuri. Poate de a crapa singuri, de a muri fiecare in camaruța lui și de a ne gasi ceilalți după miros, i-a venit să spuna dar a lasat-o balta Nu ințelege de ce privatizarea este singura formă de a putea face economie și nici de ce locurile de muncă sunt subiect de discuție doar in scurtele campanii electorale. A vazut că toate fabricile privatizate din zonă au dat faliment sau au fost vandute la fier vechi și se miră cum de nu
vede nimeni.
L-a intrebat pe fiul sau, student la sociologie, cu ce se ocupă sociologia și acesta, incurcat, i-a spus că studiază relațiile sociale, dar nu a ințeles despre ce relații este vorba. Te ocupi de asistență sociala cu handicapați, cu dosare de ajutor? Nu, batrane, i-a spus copiluul enervat, este altceva, cu asta se ocupă o altă disciplina asistența sociala E complicat, nu ințelegi tu, de fapt nici eu nu prea ințeleg, a recunoscut copilul, sunt doar in anul III, mai am de facut un master și o să vad, poate voi ști mai bine.
Odata un jurnalist l-a oprit și l-a intrebat cum este viața lui. A spus că este trist că politicienii vorbesc despre ei, oamenii muncii, doar in campanie, doar treizeci de zile din patru in patru ani avem senzația că suntem cetățeni. A mai zis acolo, crezand ca are un partener intelectual, că societatea noastră se sprijinea pe un proiect, la baza societății era datoria și bucuria de a munci pentru ca să traim mai bine, să facem fabrici și uzine, copiii noștri să facă tot mai multă școală și să traiască mai bine ca noi. Era ceva greșit aici? a intrebat el. Jurnalistul nu i-a raspuns și nici nu și-a vazut vreodată interviul la postul local de televiziune, deși s-a uitat cateva saptamani la rand, in toate serile.
Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge in cu totul altă direcție decat așteptă oamenii, toți recunosc asta, dar nimeni nu face nimic pentru ca să fie indreptată direcția. A ințeles că socialismul era un proiect greșit, dar de ce nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atata ințelepciune venită din Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rau pe zi ce trece? A ințeles el că nu suntem competitivi noi in a face calculatoare sau avioane, e ușor de explicat, dar de ce nu putem face roșii, țelină sau cartofi? De ce nu putem crește vite? Se uită in supermarket și nu mai gasește produse romanești și totul intră in ceață pentru copilul politic, aflat tot in tranziție.
Deși uneori ii trece prin cap că societatea lui nu mai există și nici Romania de care era mandru " din neștiință poate sau datorită tinereții " nu are curajul să o accepte și alungă acest gand. Cand vin alegerile ii votează pe cei care ridică la un moment dat vocea și promit că aceste lucruri se vor schimba. Vine din cand in cand cate un politician care-l trezește din adormire și atunci incepe să spere. Dintr-o data sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la sută dintre intervievați declară că la anul vor trai mai bine. Speră că se vor intoarce copiii plecați la lucru in Italia sau Spania.
Dar, de la an la an, aceste lucruri il dor tot mai puțin. Se obișnuiește cu faptul că degeaba mai spera degeaba mai așteaptă să i se schimbe viața in mai bine. I-a mai ramas o speranță, copiii lui să plece Afară, acolo există incă o rază de lumina o speranță de care se agață. Nu o să-și vadă nepoții, dar ințelege sacrificiul. Parinții lui s-au chinuit mult să-l dea la școală și tot singuri au murit. Dar atunci macar lumea parcă se mișca inainte, filosofează omul, dar acum, parcă lumea lui a incremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai conteaza pentru romanii infantilizați din postcomunism viața a devenit o telenovelă in care deznodamantul este amanat de noi și noi episoade, de noi și noi evenimente și mulți speră că Domnu' Dan sau Nea Gigi vor veni intr-o zi și pe strada lor cu cei șapte saci cu bani, cu bancnote violete de 500 de euro.
Post scriptum
Acum, muncitorii de la Oltchim, ultimii traitori ai iluziei societății care se construiește pe sine, traiesc șocul alinierii la lumea noua O doamnă batrană și gureșă ce iși zice ministru anunță la televizor cu mandrie că intr-o singură zi s-au facut la Oltchim peste 300 de anchete sociale. Deja moartea este aproape, oamenii au devenit niște numere. Acum dosare sociale, maine dosare de șomaj apoi cine știe? Copiii orfani ai Estului vor muri copii. Am scris această scrisoare pentru niste oameni care nu o vor citi niciodata iar dacă ar citi-o nu au cum s-o ințeleaga pentru ca in prima fază a copilariei, copiii nu se recunosc pe sine cand se uită in oglinda Dar pentru tine, cititorule, o să atașez o piesă a lui Eddie Vedder, Society. Știu că am mai pus-o o data acum vreo doi ani, pe blogul meu, dar pentru niște oameni fară societate, copii fară memorie ai postcomunismului ca noi, cantecul asta poate aduce o comuniune a unei tristeți de 3 minute și 59 de secunde. Un surogat de comuniune, chiar de societate, care se disipează rapid și lasă loc știrilor și breaking news-urilor care ne așteaptă in jurnalul de seara
Acesta e poporul roman, si astea sunt lucrurile pe care le merita. La fel si cu manelistii.
). Eu zic ca ala cu parul scurt e geoana 