Odatã cu acea searã aproape irealã de la Sevilla, Steaua a intrat în galeria marilor echipe de club ale lumii. Dupã teribila rãzbunare a belgienilor de la Anderlecht în sezonul urmãtor, Steaua a mai strãlucit pânã într-o semifinalã și o finalã a celei mai importante competiții intercluburi de pe Bãtrânul Continent.
Numele nostru stârnea respectul și admirația tuturor, noi fiind unica grupare din sistemul comunist al acelei perioade, cu abonament în fazele superioare ale CCE. Evident, nu trebuie uitate echipele excelente ale celor de la Dinamo Kiev sau Steaua Roșie Belgrad (în sezonul 1988/1989, AC Milan, care ne va umili în finalã, i-a eliminat doar la penalty-uri pe sârbi, în turul al doilea, dupã un dublu 1-1!) dar, în perioada 1986-1989, Steaua era Regina echipelor din spatele Cortinei de Fier.
Steaua, cu unul dintre cele mai spectaculoase jocuri din Europa, era vârful fotbalului românesc în anii în care Naționala noastrã nu avea un renume deosebit. Þinând cont de antrenor și de mulți dintre jucãtorii convocați, nici n-avea cum.
Dupã venirea la putere a comuniștilor din linia a doua a PCR, timp de 16 ani, Steaua a fost unica reprezentantã a României în Liga Campionilor. Astfel, în ciuda faptului cã distanța fotbalisticã dintre Steaua și echipele de vârf din Europa de Vest a cãpatat proporții astronomice, roș-albaștrii și-au respectat, pe cât a fost posibil, blazonul.
Anul 1992, când s-a disputat prima ediție a Ligii Campionilor, a marcat începutul "fotbalului modern", în care echipele sãrace n-au mai putut face fațã "fotbalului industrial". În acea perioadã, Naționala în primul rând, și Steaua, continuau sã fie portdrapelul fotbalului românesc în lume.
Între 1998 și 2003, Steaua a cam scãpat din mânã competiția internã, astfel cã România a ajuns în urna a patra a fotbalului continental.
Dupã 2003, Steaua și-a reînceput ascensiunea în Europa, care a culminat cu olãreasca prezențã în semifinalele Cupei UEFA, dar în același timp, cu aceeași olãreascã ratare a finalei competiției. Jocurile din deplasare cu Herenveen, Betis, Rapid și cel cu Middlesbrough de la București, sunt amintiri incredibile pentru fotbalul românesc de club. Pentru noi, sunt doar niște amintiri plãcute care ne obligã la mai mult.
Cea de-a patra prezențã în Liga Campionilor a venit aproape logic. Din pãcate, Steaua a suferit teribil în meciurile din Templu, însã a impresionat în cele din deplasare. Invers fațã de perioada magicã din ultima jumãtate a anilor 1986-1989...
Cea de-a cincea prezențã a Stelei în Liga ne-a lãsat impresii contradictorii: finaluri excelente de meci la Londra și Sevilla, joc bun cu Arsenal în Templu (dacã nu rata Iacob... cine știe?!), ratãri de infarct cu Slavia Praga în Ghencea. Dar am devenit și prima echipã din Champions League care a avut pe bancã trei antrenori în aceeași ediție a competiției! Putea Becali sã nu iasã și el în evidențã cu ceva?
Nu puțini sunt suporterii care ar prefera un parcurs mai lung în Cupa UEFA, iar argumentele sunt puternice: nu ne facem râs prin rezultate, avem șanse mult mai mari sã ne calificãm în fazele superioare ale competiției, Cupa UEFA este singura întrecere continentalã în care Steaua ar putea cu adevãrat sã-și respecte blazonul.
De cealaltã parte, existã fani înfocați ai ideii potrivit cãreia necalificarea în Liga Campionilor ar fi un dezastru pentru noi. Argumente? Champions League este cea mai importanã competiție continentalã, noi suntem vârful fotbalului românesc, acolo ne este locul! Steaua trebuie sã-și respecte istoria, care spune cã locul nostru este alãturi de numele mari ale Europei. Dacã vrem sã visãm gloria europeanã, nu putem s-o facem decât acumulând experiențã în competiția care este sinonimã cu gloria.
Important este cã cele douã variante nu se exclud. Eu prefer sã ne calificãm în Liga Campionilor atât pentru imagine și pentru blazon, cât și pentru a ne pãstra invincibilitatea contra turcilor. O victorie contra impresionantului fotbal turcesc nu poate fi decât una importantã.
A șasea calificare în Liga Campionilor (sinonimã cu realizarea unei duble triple!) ar însemna sã pãstrãm distanța astronomicã de palmares extern între noi și restul României.
Pentru mine, ratarea calificãrii în Champions League nu ar fi un dezastru decât dacã s-ar reuși o campanie lungã în Cupa UEFA. Altfel, ar fi umilitor. Așa cum și simpla participare m-ar revolta teribil.
Noi suntem Steaua! Orice înfrângere în cupele europene este o palmã grea. Pentru restul, este o obișnuințã istoricã. Este imposibilitatea istoricã și moralã de a-și depãși condiția.
Noi suntem Steaua! Vârful aurit în roșu și albastru al fotbalului românesc așezat într-o teacã degradatã.
Noi suntem Steaua! Spre Ligã!
P.S. Lucrurile cu Becali sunt clare. Nu mã intereseazã ce are el de câștigat. Prefer sã vãd ce are Steaua de câștigat. Consider cã îmi folosesc energia cu mai mult folos. Dar îi respect infinit și pe aceia care își folosesc timpul și energia pentru visul oricãrui stelist adevãrat: dispariția finanțatorului din Ghencea!
LARI
