Ca la carte!
Urziceniul n-a fãcut un miracol, ci a urmat corect pașii succesului în fotbal. Investiție, competențã, încredere. Toate împachetatã în multã, multã muncã
Incredibil! Miracol! Spuneți-i cum vreți performanței Unirii Urziceni, un eveniment în fotbalul românesc, care trebuie privit nu ca o minune, ci ca o faptã profesionistã complexã. ªi ca orice lucru complicat, el este format dintr-o mulțime de lucruri simple. Din decizii și fapte înșiruite într-o logicã a managementului de grup, împãmîntate în muncã, protejate de corectitudine și mîngîiate de har. De sus în jos, adicã de la patron la ultimul angajat, din iarbã în lojã, adicã de la truditorii principali ai succesului, jucãtorii, pînã la ultimul care culege potul, patronul Dumitru Bucșaru, cel care va pune mîna primul, din nou logic, pe punguța cu 10 milioane de euro a Ligii Campionilor. Sã-i luãm pe rînd!
1. INVESTIÞIA. De aici a plecat totul. La început ca o slãbiciune a unui patron crescut în urbe și care n-a vrut sã-și vadã echipa din Liga a treia dispãrutã. El, care privea fotbalul mare prin culorile Giuleștiului, pentru cã în Grant juca "Maschio" Damaschin, prietenul sãu pe care-l însoțea și-n deplasãri. Ușor-ușor, proiectul a urcat literele: C, B, A, fiecare palier avînd alocat un buget corespunzãtor etapei. De fiecare datã buzunarul s-a deschis, nici extrem de generos, nici parcimonios, ci atît cît permitea "studiul de fezabilitate" al momentului. De la cîteva zeci de milioane de lei la vreo 6-7 milioane de euro, pentru un obiectiv clar al acestui sezon: locurile 1-6. N-a vrut imagine, ci doar rentabilitate. Iar pentru asta s-a limitat sã ia deciziile juste pe zona sa de competențã.
2. ÎNCREDEREA. Misiunea lui a durat cît a gîndit organigrama și persoanele pentru pozițiile cheie. A pus un antrenor, pe Dan Petrescu, și un manager, pe Mihai Stoica, pe care i-a plãtit regește, dar cãrora le-a dat mînã liberã. "Doar un tîmpit plãtește un zugrav sã-i vopseascã apartamentul, iar cînd îl are la treabã pune el mîna pe bidinea sã-i arate cum se face", obișnuiește sã spunã. În acest sezon a intervenit doar în iarnã, cînd a rectificat bugetul. A cerut o micșorare a fondului de salarii, pentru cã nici pe el nu l-a ocolit criza, și a forțat corelarea mãsurii economice cu cea sportivã. Așa a ajuns la concluzia cã trebuie sã sacrifice un lider de echipã cu salariu mare, pe Mara, pentru a pãstra un lot numeric și valoric echilibrat. N-a impus jucãtori, nu s-a îndeletnicit cu vizionarea DVD-urilor, n-are nași, fini sau cumetri. Are colaboratori, nu slugi. N-are "yes-man"-i, ci parteneri de afacere.
3. COMPETENÞA. Aici e domeniul celor doi. Dan Petrescu a venit cu rigoarea englezeascã. Cu o filozofie de joc clarã, cu antrenamente dure, cu principii ferme și corecte, cu biciul și cu zãhãrelul. Cu un staff de încredere și bine pregãtit, de la Pojar și Stîngaciu la ultimul masor. Cu pregãtire liniarã pe tot parcursul anului (și sãptãmîna asta a fãcut douã antrenamente pe zi, deși mulți tehnicieni considerã cã în final de campionat trebuie sã o lași mai moale pentru a avea prospețime). Cu jucãtori ochiți de el în funcție de filosofia aleasã: agresivi, modești, tehnici, devotați, flãmînzi. Cu ședința de pregãtire pe teren în dimineața meciului și cu cantonamentul de dupã joc, pentru a evita noaptea cea mai energofagã pentru un jucãtor, cea de dupã efortul de 90 de minute. Cu biciul, dar și cu zãhãrelul. Ce antrenor care-și boscorodește la greu jucãtorii în timpul meciului e atît de iubit ca el? Ce antrenor care pune antrenament și-n prima zi de Paște, pe principiul cã "în Anglia am jucat și de Revelion", mai are susținere? Petrescu a avut. De ce? Pentru cã nu e obtuz. Pentru cã s-a bosumflat cã Dãnãlache și-a pus nunta în plin campionat și a participat la ea aproape toatã echipa, dar nu i-a purtat picã. Iar ca sã înțeleagã cã n-are nimic cu el chiar dacã nu-l bagã titular, i-a promis cã în varã îl va lua cu el la Monte Carlo în echipa lui, la acel campionat de fotbal pe plajã. Împreunã cu soția, bineînțeles!
MM Stoica a organizat clubul. A pus, la rîndul sãu oamenii potriviți pe fiecare poziție. A fãcut un regulament de ordine interioarã clar și modern. Primele se dãdeau nu în funcție de adversar, ci de locul ocupat de Unirea în clasament. Nu prime aiuristice, nici pedepse pentru înfrîngeri acasã. "Ești pe primul loc, punctul valoreazã o mie, ești pe 10, vreo sutã. Cîtã performanțã faci, atît primești". Totul înjumãtãțit în timpul campionatului și încasat ca bonus la sfîrșit. Plus prima de obiectiv. În condițiile în care el n-are nici un fel de primã, doar un salariu, e adevãrat comparabil cu cel al directorilor de "multinaționale". ªi aproape triplu ca la Steaua.
100.000 de euro e plafonul maxim individual al jucãtorilor pentru cîștigarea campionatului
În afarã de asta, rolul sãu a fost de tampon între vestiar și restul lumii, inclusiv patron. A ținut departe de scandal echipa și antrenorii, un scandal în care s-a bãgat pînã în gît atunci cînd a trebuit sã apere interesul clubului. Nu cã nu i-ar fi plãcut. A aplanat conflicte, a fost la un pas sã plece atunci cînd i-a fost cãlcatã autoritatea și a împiedicat orice sciziune, inclusiv cea dintre antrenor și patron, inevitabilã într-o activitate de duratã și de mare încãrcare. ªi a reușit sã facã la Urziceni ceea ce a izbutit la Steaua. Sã se suie în autocarul echipei, de aceastã datã dupã penultima etapã, sã scoatã un CD din buzunar și, în nebunia de strigãte din mașinã, sã se audã clar, rotund și tare imnul Ligii Campionilor!
PS. În aceastã dimineațã, înaintea plecãrii spre București, lotul Unirii Urziceni a fãcut un antrenament de regenerare la Timișoara. Nu de fițã, ci de obicei.