Meritul acestor rânduri îi aparține echipei Steaua...cea din ultimele 20 de minute de pe Emirates Stadium. Pentru cã pânã la golul lui Zaharia gândurile îmi zburau spre articole mult mai acide, despre scouteri și obiective de tip "sã nu luãm șapte". Așa, evoluția din ultimele 20 de minute, de care nu pot face abstracție, mã determinã sã scriu despre un fenomen ce-și are importanța sa în mersul echipei din ultimii ani de zile.
Vorbesc aici despre imposibilitatea atingerii unei stãri de "rãu absolut", care sã facã pe ORICINE sã simtã o repulsie insuportabilã la adresa rãului și sã se revolte ireversibil. O stare de "rãu absolut", cu toate riscurile pe care le presupune, te poate ajuta sã elimini o data pentru totdeauna sursa rãului. Te ferește de judecãți pe jumãtate și de nuanțe de gri și-ți acordã luxul unui maniheism care este foarte propice marilor decizii.
Spre exemplu, ratarea lui Iacob din meciul tur cu Arsenal, precum și scorul de doar 1-0 pentru englezi... În ciuda unui meci dominat da capo al fine de aceștia, fiecare optimist a gãsit resursele sã judece în termeni de "dacã Iacob ar fi marcat, alta ar fi fost soarta partidei..". În plus, de când e așa de rãu sã iei bãtaie cu 1-0 de la o super forțã cum este Arsenal?
Apoi, scorul "strâns" de pe Ramon Sanchez Pizjuan. 2-1, înfrângere onorabilã. Evident, tabela nu va consemna niciodatã cele 7-8-10 MARI ocazii ale Sevillei care ne-au salvat de un dezastru. Ea va reține doar golul lui Ovidiu Petre, dând posibilitatea visãtorilor sã se amãgeascã cu concluzii de tip "cu puțin noroc, am fi putut obține chiar un egal...Sevilla nu era o echipã invincibilã azi".
Astãzi, în minutul 6, la primul gol al lui Arsenal, venit dupã 2 mari ocazii, mi-a fost fricã într-adevãr de dezastru. Ușurința cu care acești puști FENOMENALI crescuți de acest FENOMENAL Wenger treceau pe lângã bezmeticul de Neșu sau adormitul de Rada m-a dus cu gândul la zicala lui Ovidiu Petre. ªi mi-am dorit în gând ceea ce el, totuși, NU avea voie sã spunã, dacã se respectã pe sine și clubul la care evolueazã: Dã, Doamne, sã nu luãm șapte! Iar prima reprizã n-a fost decât un perpetuu motiv de teamã, amestecatã cu milã și dispreț. Milã și dispreț pentru atitudinea lui Lovin, în cãutarea scouterilor pierduți...
Dar, ca de obicei, nu ne-a lãsat sã murim Zaharia, cu cel mai englezesc gol posibil înscris unor "englezi" ce joacã cu totul altceva decât obișnuiau predecesorii lor. ªi nu ne-a lãsat sã murim șutul miraculos al lui Ovidiu Petre, care ar fi putut aduce un egal stupefiant de nedrept. ªi mai presus de toate, nu ne-a lãsat sã murim Zapata, care ne ține în viațã de luni de zile, împotriva voinței noastre.
În esențã, ce nu ne lasã sã murim este eterna speranțã a unui "mai bine" iluzoriu. Speranța sau credința naivã cã lucrurile nu sunt atât de rele cum aratã, cã dracu' nu e atât de negru cum pare, cã dacã la faza aceea....sau dacã bara era mai la stânga....sau dacã ne concentram mai bine...cine știe..?
Pentru orice cunoscãtor al fotbalului însã, trebuie sã ne fie clar cã toate aceste întâmplãri ce limiteazã proporțiile colapsului în care se aflã Steaua NU ne salveazã. Ci ne prelungesc agonia.
Ovidiu
