Ca întotdeauna la un eșec, urlă „sirenele” în spațiul public anunțând catastrofa națională: „ce am fost și ce-am ajuns!”. În fond, cine suntem, domnilor? Un suporter roș-albastru, tiby_stelistu2000, ne-o spune franc printr-un colaj video sugestiv: „România săracă”.
Cum așa? Păi nu ne-a descris frumos Miorița: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ba da, însă omul sființește locul. Până și în poemul mioritic, aparent nevinovat, este vorba de o japcă plănuită de băștinași care nu au nimic sfânt în ei. De fapt, mai grav. E o crimă cu premeditare și tâlhărie la dumul mare „pe-o gură de rai”- cum zice balada. Sub acest aspect, Miorița sună ca o premoniție la jafurile suferite de țara noastră de-a lungul timpului. Poate și de aceea este considerată ca o creație fundamentală a românilor. Paradoxal, am făcut o epopee națională din cum ne-am îmbogățit unii, furând de la ceilalți, cei harnici și cinstiți, fără ca cineva să ne impiedice, deși se știa planul. Trist, dar adevărat!
Ca și baciul din Miorița, avem și „oiță bârsană” (SRI etc.), știm că suntem jefuiți și de cine, și, totuși, ne acceptăm impasibili soarta, exact ca moldoveanul din baladă: „Și de-o fi să mor… / Să spui ../ Ca să mă îngroape/ Aici pe-aproape…”. Ne facem planuri cum să ne „îngropăm”, nu cum să ne salvăm și să supraviețuim. Evident, nu este vorba de jefuirea unui individ, ci de avutul național. Dacă nu participăm, stăm pe margine și aplaudăm sau ne bocim soarta. Depinde în ce tabără de simpatizanți suntem: putere sau opoziție. De secole, în loc să ne unim forțele și să urnim țara spre un nivel de trai decent, am destructurat-o mereu la jumătatea drumului. Ne-am disociat în grupuri partizane și pe rând punem pe butuci ce au realizat ceilalți, ca într-un ciclu fără sfârșit.
Dincolo de latura mirifică a peisajului mioritic, realitate românească este și „un picior de iad” pentru mulți. Noi ceilalți, parcă trăim pe „alt picior” într-o lume paralelă. De zeci de ani vedem, dar trecem nepăsători și nu facem nimic. Ei, chiar nimic, nu. Îi numim generic „țigani”, unii dăm cu pietre, și cu asta ne spălăm pe mâini. Simplu. Nu? Însă este o pistă complet falsă. Mulți „români get-beget” sunt în aceeași sărăcie lucie.
Aurul verde a avut aceeași soartă. România despădurită de o pădure de șmecheri sub nasul și cu concursul nostru.
Ironia soartei, peste 70% dintre noi suntem tot săraci, chiar dacă nu ca în imaginile cutremurătoare de mai sus. Unii sunt săraci și fuduli, cărora totul le pute în jur. Stau doar pe margine și aruncă cu pietre. Alții, tot săraci dar „tranchilizați”, privesc România în glisare pe tobogan ca pe proprii copii în parc. Îi mai și ajută uneori să alunece, nu îi împiedică.
Revenim strict la fotbal. Pe modelul descris mai sus, după 1990 s-a pus pe butuci infrastructura sportului și s-a șters pe jos cu valorile. Inclusiv cu generația de aur, când o astfel de echipă care se naște o dată la 50-100 de ani.
Concret, pe 3 iunie 1998, România, deja calificată la Campionatul Mondial din Franța, învingea Paraguayul cu 3-2, într-un amical desfășurat pe stadionul din Ghencea. Ca întotdeaua, cohorta veșnic-nemulțumiților a invadat stadioanele și presa. Internetul nu, ca azi, pentru că majoritatea văzuse un calculator doar în magazine, în reviste sau la un „internet caffe”. Până și costurile unui abonament de internet erau ridicate în raport cu puterea de cumpărare a românului.
După acel meci, la conferința de presă, Iordănescu și Hagi au avut o intervenție dură la adresa presei, care prin criticile deșănțate i-a montat pe spectatori să înjure jucătorii.
Vă prezentăm un interesant documentar „În căutarea fotbalului pierdut” despre mărirea şi decăderea echipei naţionale în contextul socio-politic pe care tot noi românii l-am creat, nu marțienii.
Evident, toate personajele din reportaj au fost contemporane cu ambele faze: mărirea și decăderea. Însă tot ce este „de rău” nu depins de noi. Numai ce e „de bine”, nu?
După 1990, când s-a schimbat imnul național, am fost un pic dezamăgit de alegere. Versurile îmi păreau desuete. Parcă nu cadrau cu România secolului 20. Exact cum versurile imnului La Marseillaise îmi sună anacronice față de realitatea Franței. Dacă aș fi francez, nu aș putea vibra la niște versuri care mă trimit imaginar la arme împotriva unui dușman iluzoriu care, chipurile, ar ocupa țara, tot imaginar. Mai ales că Franța s-a născut liberă și secole la rând a fost un mare imperiu colonial. Poate numai dacă m-aș gândi la „tsunamiul cu imigranți” care a lovit Franța postbelică și efectele lui teroriste.
Ei bine, după 20 de ani am realizat că m-am înșelat cu imnul României. Este perfect și mereu actual. De secole trebuia să ne tot cântăm „Deșteaptă-te române!” până ne penetra conștientul și subconștientul. De aceea, la final, fac din imn o dedicație pentru noi toți. Clipul este și un subiect de studiu și concluzii.
Nu vă aruncați să dați în fotbaliști și staff. Exact ca ei este și societatea, în cuget și simțiri. După 1989 am pierdut treptat și ce mai aveam de preț ca nație: patriotismul. De fapt, am fost îndoctrinați de presa aservită și politicienii de carton să ni-l pierdem. Din păcate!
X Ray