04-11-09

Ultras, miscarea tineretului

Statul poliţienesc român îşi dă zi de zi măsura incapacităţii sale de a mai stăvili revolta sufletească care a cuprins uşor, uşor, o parte a tineretului nostru. Este adevărat (şi noi suntem oamenii realităţilor şi suntem primii care recunoaştem asta !) nu există ceva coordonat pentru a putea schimba lucrurile. Dar, cu toate acestea, statul antinaţional simte pericolul. Îl simte şi pentru ca acest sistem să trăiască, minciuna care îi stă la bază trebuie transmisă sub masca adevărului şi mai ales, trebuie ca minciuna să devină adevăr universal cu drept divin, care să marginalizeze, şi la nevoie sa elimine, pe cei care gândesc (nu este vorba de a gândi altceva în neconcordanţă cu ceea ce gândeşte sistemul, este o greşeală doar să gândeşti şi, mai ales, să ai capacitatea de a deveni opinie capabilă să strângă în jurul său adversari ai regimului).

Un astfel de fenomen se întâmplă cu mişcarea dezvoltată treptat de la jumătatea anilor’90 şi anume mişcarea ultras ( cu formale ei actuale, care s-au îndepărtat mai mult sau mai puţin de forma originală ) şi care este în fapt mişcarea tineretului la ora actuală. Ea simbolizează revolta, cel puţin la nivel mental, împotriva unui sistem generalizat de corupţie, abuzuri şi mişelii care se tot derulează de aproape două decenii în ţara noastră. De aceea, pericolul pe care l-au simţit reprezentanţii sistemului, cum ar fi Dumitru Dragomir, în fotbal, s-a transbordat treptat asupra întegii societăţi printr-o campanie susţinută diabolic de mass-media unui Sârbu, Voiculescu sau Vântu.

Pericolul nu era reprezentat atât de existenţa unor suporteri care fac violenţe ocazionale, cât de existenţa unei opoziţii curate, care să nu se afle sub influenţa sistemului, cum ar fi partide si organizaţii naţionaliste care au în spate securismul, fie democraţii de salon cu rentă lunară în Occidentul cosmopolit, care vor să distrugă naţiunea noastră şi care aparent luptă pentru dreptate sub masca reformării societăţii şi schimbării mentalităţii noastre aşa zis învechite.

Aşa stând lucrurile şi pericolul naşterii unui curent antisistemic puternic (de exemplu Mişcarea Legionară) s-a trecut treptat la înăsprirea represiunii sub pretextul existenţei unor huligani antisociali care dreanjează opinia publică (adică presa controlată, democraţii cu foste ştate comuniste – oare LPF vă spune ceva? – şi noii favorizaţi ai sistemului care dacă acesta ar dispare, i-ar face şi pei să nu mai existe). Fără să se întrebe niciodată de se produc incidentele (întrebăm şi noi oare frustrarea acumulată datorită acestui sistem aflat in metastază nu are niciun rol?) şi periolul fiind creat, s-au născut şi antidoturile pe care le cunoaştem de milenii. Adica interlopii care au vechi colaborări cu sistemul datorită imunităţii de care au nevoie din cauza infracţiunilor pe care le fac. Aceştia au devenit treptat şefii peluzelor îmblânzind, dacă putem spune aşa, mişcarea şi la nevoie raportând cu conştiinciozitate protectorilor cine sunt cei cei care nu pot fi supuşi, vezi cazurile de la marile cluburi din Bucureşti: Steaua, Rapid şi Dinamo (dar cred că situaţia se regăseşte şi în provincie). Apoi, mass-media şi-a făcut şi ea treaba şi a promovat figurile unor patroni gen Gigi Becali, George Copos, Cristi Borcea, care au devenit modele şi obiective de atracţie pentru marea masă a publicului prostită cu fraze demagogice de 20 de ani încoace, de tipul: „mai greşesc ei, dar bagă bani în fotbal”, de parcă vreun individ ar sta la un club de fotbal dacă nu ar avea profit! Şi astfel, s-a ajuns la etichetarea părţii active a suporterilor, în special, şi a societăţii, în general, cu epitete ca huligani, drogaţi şi derbedei, pentru a asmuţi restul opiniei publice contra acestei părţi active şi astfel a o reduce la tăcere. (să nu uităm că băieţii aceştia mai merg şi pe la manifestări naţionaliste, păstrează onoarea naţională aşa cum o înţeleg ei, iar asta e un păcat de moarte astăzi).

Astfel, printr-o diversiune demnă de o ipocrizie fără margini, promotorii libertăţii democratice au ajuns să ceară măsuri represive împotriva unei părţi însemnate a tineretului (nu 200 sau 300 de persoane, cum spunea un anume Tolontan) pentru a stârpi din faşă mişcarea. Anii 1938-1939 vă spun ceva? 13-15 iunie 1990 vă spune ceva? Sau poate momentul 21-25 decembrie 1989? Dacă nu, înseamnă că aţi citit degeaba articolul.


Preluat de pe site-ul Romania vorbeste (Axa)