01-09-09

Cacarisirea găluştelor

Motto: « Dacă capitala ţării este mutilată, blazonul naţional este cacarisit ! »
(Toader Paleologu, ministrul culturii)

Se spune că la început a fost cuvântul, care a precedat actul creaţiei divine, descrise în geneza biblică. Dacă ar fi să dăm crezare acestei afirmaţii, atunci cacofoniei din primele trei silabe ale acestui motto, sublime în penibilitatea ei, nu i-am fi putut găsi niciodată un echivalent cât de cât palpabil în viaţa reală, până în seara zilei fatidice de 30 August 2009, când în capitala ţării noastre, echipa capitală a fotbalului românesc, Steaua Bucureşti, şi-a mutilat prin cacarisire bruma de blazon ce-i mai rămăsese din moştenirea grandioasă a ilustrei Stele Seviliene.

Extrapolând această cugetare abisală, smulgând-o din panteonul culturii contemporane cu forcepsul autoironiei şi pliind-o pe tarlaua fotbalului, vom observa o similitudine dureros de comică, dură ca diagnostic, dar necesară în contextul în care ne vom trezi odată şi odată din acest « dolce far niente » al optimismului tembel.

Impunerea dinamoului în Ghencea a fost cât se poate de clară, fără echivoc. S-au impus într-un meci în care arbitajul a fost impecabil şi în afara oricărei suspiciuni, au triumfat fără drept de apel la nivelul gazonului, unde au controlat clar, de la cap la coadă, o partidă pe care nu aveau cum s-o piardă. Au fost superiori şi la nivelul băncii tehnice, unde sărmanul Bergodi ne-a demonstrat încă o dată că dânsul nu are nicio vină pentru faptul că a ajuns antrenor la Steaua. Şi-au desăvârşit aroganţa şi la nivelul tribunelor, din lojele cărora Borcea saluta fluturându-şi tandru partea dorsală către populaţia majoritar purtătoare de pungi cu seminţe, asta în timp ce găluştele cacarisite trimise de Gigi în teren aplaudau plescăind prosteşte din palme pe dinamoviştii triumfători în drumul lor către tihna victoriei.

« Refuz să vorbesc serios despre lucruri neserioase », iată un celebru dicton care poate fi dat ca o replică usturătoare tuturor acelora care mai «analizează», care mai «caută soluţii», altele decât cele viabile, pentru ieşirea din acest marasm al mediocrităţii cultivate prin nepotism şi promovate cu agresivitate de către handicapatul megaloman din Pipera.

Singurul lucru asupra căruia trebuie să medităm cu toată seriozitatea este destinul Stelei pe termen mediu şi lung. Analizele sterile cu numărare sacadată de cornere, « transferurile - bombă », săvârşite sub psihoza misticismului scelerat, trebuiesc lăsate cu titlu de inventar consumatorilor de fotbal McDonalds, codimentat cu seminţe de floare sau de dovleac şi gâjâit de goarnă. Cei care sunt conştienţi de degradarea treptată, dar ireversibilă, a ceea ce încă mai este Steaua, vor trebui să adopte fie atitudinea tăioasă a boicotului, fie lovitura necruţătoare a sabotajului. Gigi Becali este un bolnav psihic cu care nu se poate discuta omeneşte, în faţa lui Gigi Becali orice formă raţională de protest este sortită eşecului sau în cel mai bun caz, eşuează în spuma cenuşie a derizoriului, sub spectrul penibilului, cu fundalul sonor asigurat de tradiţionalul hăhăit mitocănesc naţional.

Dincolo de principala problemă, care rămâne Gigi Becali, Steaua mai are încă una, aproape la fel de majoră. Acest club a ajuns un fel de mamă a răniţilor, un loc în care orice rebut fotbalistic îşi poate găsi un refugiu, un mediu ambiant propice pentru oblojirea rănilor sufleteşti sau de orice altă natură ale diverşilor dezmoşteniţi ai soartei. Un fel de azil de noapte al fotbalului, unde s-au adunat diverşi indivizi, formând o colectivitate după chipul şi asemănarea păstorului de la lojă. E suficient doar să privim la «cazul» Bănel Nicoliţă. Atâta vreme cât publicul spectator îl va cauţiona cu o simpatie care de multe ori este vecină cu mila, omul îşi va consuma liniştit clipele unice de «glorie». Nu ne putem aştepta ca servantul Bergodi să ia vreo măsură împotriva acestui alergător de curse abstracte. Şi în acest caz, obligaţia revine publicului spectator, plămânilor stadionului, care vor trebui în cele din urmă să «oxigeneze» cu forţa creierul profund viciat.

Odată cu această înfrângere umilitoare, putem considera «mandatul» lui Bergodi ca fiind încheiat de jure. Undeva, în bucătăria internă a clubului, ni se pregăteşte următoarea găluşcă care ne va fi servită cu prescripţia de a fi înghiţită rapid, pe nerăsuflate. Din păcate, nu va fi o «găluşcă» de talia lui Dan Petrescu, pe care şi eu aş accepta să o «înghit» bucuros, la o adică. Va fi tot un anonim pe placul «voievodului», docil şi transparent, lipsit de coloană vertebrală. Poate chiar şi credincios, «părintele» Ioan Sdrobiş fiind un viitor candidat demn de luat în seamă…

Viitorul fără Gigi Becali nu ne promite lapte şi miere, dar ne oferă certitudinea unui nou început, cu un peisaj curăţat de camarila nepoţilor, cumetrilor, verilor, naşilor, finilor şi cumnaţilor actuali. În plus, ne poate oferi şi mult aşteptata normalitate, şansa ca acest club să fie condus de către un om sănătos la mansardă, ceea ce în cazul nostru nu-i puţin lucru.

Viitorul, cu Gigi Becali ? Viitorul cu Gigi Becali înseamnă haosul amatorismului crâncen, dintr-un anonimat cacarisit cu substanţa volatilă a eternelor promisiuni şi cu mirajul tinerelor speranţe ucise prin mutilarea caracterului.


Cristian Ionuţ
(LDS)