11-10-14

Frustrare nationala

Am ajuns să trăim clipa în care nu-i putem bate pe unguri pe teren propriu…Desigur, în fotbalul mondial, declarația conform căreia „sportul s-a schimbat, nu mai există adversar slab” ar trebui să ne mângâie cumva dar, parcă realitatea este alta în ceea ce privește confruntările noastre cu maghiarii, aici făcând referire la ultimii douăzeci de ani.

Ungurii sunt mici în acest sport, aproape neînsemnați în fotbalul pe care-l numim într-un limbaj de lemn „mare”. Nu demult au mâncat bătăiță pe teren propriu în fața Irlandei de Nord, o echipă din lumea a patra a domeniului, la nivel mondial. Asta după ce nici nu se uscase bine cerneala cronicilor sportive care povesteau cele opt (!) goluri marcate de olandezi în poarta vecinilor noștri, imediat după ce, noi înșine, cu o națională second hand, dacă e să facem o comparație cu echipa greilor Hagi și Popescu, le marcasem în toamna anului trecut trei bobițe în București.

Așadar, ungurii sunt slabi, iar problema noastră este că nu am putut să-i învingem în această seară pe teren propriu deși adversarii noștri veneau într-un moment prost, cu antrenor schimbat, fără primii doi portari, cu unul dintre apărătorii centrali indisponibil dar și după o înfrângerea rușinoasă la care am făcut trimitere mai sus, în fața nord-irlandezilor. În paranteză fie specificat, nu va trece mult timp până ce „bunii” noștri vecini ne-o vor lua înainte în fotbal, iar garanție pentru acest fapt stau zecile de școli particulare din Ungaria în care copiii talentați din România sunt integrați cu succes.

Nu mi-a plăcut nimic din ce am văzut și auzit în această seară pe Național Arena. În primul rând cântecele patriotice urlate îngrozitor de oameni care-și închipuie că patriotismul se manifestă doar la meciurile cu maghiarii și doar dacă te apuci să înjuri ce are adversarul mai sfânt. Una este să îți cânți imnul așa cum o fac, de zeci de ani la fiecare meci, suporterii englezi, imediat după pauză, și alta este să te trezești că ești mândru de românismul tău, de Carpații pe care trebuie să-i treci și pe care-i sluțești și murdărești fizic ori de câte ori ai ocazia în concediile de odihnă, doar atunci când vin vecinii în București. Ca să nu mai pomenesc de faptul că unii dintre patrioții de astăzi sluțesc limba română ori de câte ori au ocazia, sunt incapabili să-și depoziteze secrețiile bucale și nazale în șervețele și nici nu se dau în vânt pentru a citi despre faptele înaintașilor sau pentru a cunoaște operele marilor scriitori și poeți români.

Revenind la fotbal dar mergând mai departe pe linia nemulțumirilor găsesc că acuzele fotbaliștilor noștri și cele ale antrenorului Pițurcă sunt patetice și hilare atunci când și-au îndreptat atenția asupra arbitrajului. În primul rând, timp de 40 de minute în cea de-a doua repriză, ai noștri nu au mai avut nici o ocazie mare de gol. Mai mult, dacă este să judecăm la rece, nici în primele 45 de minute tricolorii nu au excelat la capitolul ocazii clare de a înscrie, acest fapt datorându-se îndârjirii maghiarilor, adversarii noștri baricadându-se pe trei linii în fața careului propriu. Drept concluzie, această reacție de blamare vine din zona amatorismului dacă ai ajuns să te plângi de arbitraj după ce ai avut meciul la discreție, iar tu ai preferat să te retragi lăsându-te dominat de (vai Doamne) unguri. În al doilea rând, golul primit a reprezentat o eroare de plasament a portarului nostru, venită capac pe o așezare greșită a zidului.

Introducerile pe teren a lui Sânmărtean și a lui Rusescu în primul unsprezece m-au mirat deoarece Pițurcă nu este un antrenor potrivit pentru a juca cu astfel de jucători, el preferând fotbaliștii de travaliu, optând mai degrabă pentru a imprima angajament și pressing în jocul tricolorilor. Pur și simplu, îmi este greu să mă acomodez cu ideea că în mintea lui Pițurcă ar putea fi folosiți fotbaliști cu de acest tip într-o formație a titularilor. Nu am înțeles deloc de ce românii nu au reușit să paseze și să țină de minge în cea de-a doua repriză. Jocul era în avantajul lor, adversarii s-au desfășurat pe tot terenul, era loc de plimbat mingea de pe o parte pe alta a gazonului, de pasat în margine. Dacă tot optezi pentru a face antijoc și nu mai poți să ataci, măcar fă-o cu ștaif odată ce tot ai jucători tehnici. De asemenea mi-a fost greu să înțeleg care a fost scopul introducerii lui Tănase, un jucător de bandă stângă, în locul lui Sânmărtean, mai ales că acesta din urmă avusese până atunci libertate deplină pentru a se deplasa pe teren. Benzile noastre au funcționat ciudat, cu Raț lipsit de sprijin în banda stângă și cu Chiricheș, un gafeur de serviciu pe un post care nu-l prea avantajează. Ofensiva noastră a funcționat ca un motor în curs de gripare, atât Chipciu, Maxim dar și Rusescu neavând șuturi pe spațiul porții, exceptând golul (în fond, unicul șut pe poartă expediat de Raul).

Una peste alta, consider că în această seară tricolorii au câștigat un punct și nu au pierdut două, dacă este să ținem cont de ocazia imensă de gol a oaspeților, iar dacă Grecia nu va câștiga în Finlanda în această seară și tricolorii vor obține măcar un punct, marți, în disputa cu finlandezii, atunci fotbaliștii antrenați de Victor Pițurcă vor avea o mic avantaj față de ceilalți adversari din grupă pentru a se califica la Campionatul European din Franța.

P.S. Din păcate, în momentul în care scriu aceste rânduri, grecii conduc cu 1-0 Finlanda, pe terenul acesteia.

Il Soldatino

via asavoaeicatalin.wordpress.com