04-10-14

Fotbal artistic

Mi-ar fi plăcut ca să-i aud pe acei comentatori care s-au năpustit asupra lui Gîlcă, aseară, după meciul steliștilor de la Kiev, pentru a-i imputa orice, de la joc la scor, să aibă aceeași atitudine și după meciul cu Aalborg, în ciuda rezultatului excelent obținut pe teren propriu în confruntarea cu danezii. Din nefericire, acel rezultat mincinos din București ne-a deturnat de la ceea ce bănuiam cu toții: evoluții mediocre prin care Steaua a arătat faptul că este o echipă care practică un fotbal inconsistent. Această formă de lașitate în fața rezultatului manifestată de foștii fotbaliști și de tehnicienii din fotbalul autohton mă dezamăgește, iar reacțiile lor critice își pierd acum din consistență deoarece sunt întârziate și condiționate doar de rezultat.

Realitatea este că echipa lui Gâlcă arată ca un boxeur fentos la culme care, într-o primă fază, îți creează senzația că ar putea să-și desființeze adversarul dar care se prăbușește la podea după primul pumn primit pentru a nu-mi mai reveni până la final. Așa cum scriam într-un articol precedent, Steaua crește antrenori și nu juniori, deoarece debutanții în ale antrenoratului sunt ieftini și dispuși să-și riște sănătatea pe bani puțini, fapt ce-i garantează creditorului echipei un soi de garanție concretizată printr-o implicare extremă a tehnicianului, una menită să acopere golurile apărute ca urmare a lipsei de investiții în fotbaliști de valoare.

În momentul în care i-am citit declarația antrenorului Gâlcă cum că Steaua pasează mai mult în acest sezon, deci mai bine decât cum o făcea sub conducerea lui Reghecampf, am fost nedumerit. În primul rând nu am înțeles în ce mod s-ar putea reflecta acest aspect în jocul echipei și în al doilea rând, în rezultatele acesteia. Mai mult, văzând graba celor care roiesc în jurul băncii tehnice, în a întări ceea ce antrenorul stelist tocmai declarase, am realizat faptul că Reghecampf nu era foarte iubit, poate și datorită faptului că nu era atât de bleg pe cât și-ar fi dorit-o unii.

Reîntorcându-mă la Măria Sa Rezultatul, pot să constat cu ușurință faptul că Steaua a avut câteva meciuri decisive în acest sezon sub comanda lui Gâlcă și toate s-au încheiat în defavoarea sa. Supercupa României a fost pierdută în fața Astrei, echipa a fost eliminată din cursa către grupele Champions League într-o dublă confruntare cu o echipă din Bulgaria, iar derby-ul cu Astra din campionat se putea termina rău pentru roș albaștri dacă giurgiuvenii ar fi reușit în prima repriză să înscrie măcar jumătate dintre ocaziile avute. Steaua nu a reușit să câștige nici împotriva Petrolului din Ploiești, rămas fără antrenor și fără jumătate din titulari, iar aseară, în derby-ul grupei J din Europa League a pierdut în fața lui Dinamo Kiev. Inclusiv măreața și mult trâmbițata victorie cu Aalborg părea imposibilă la un moment dat dacă este să ne gândim la ocaziile monumentale ratate de danezi în prima repriză (zâmbesc amar și imaginea lui Inzaghi îmi apare acum în fața ochilor, un fapt ce-mi dă și ceva fiori pe șina spinării – ce-ar fi fost dacă în locul naivilor atacanți danezi ar fi jucat italianul?).

Câteva considerații despre meciul de aseară:

Primirea primului gol ne-a arătat imaginea unei echipe mici. Un gol caraghios, marcat ca în curtea școlii și, simptom evident de echipă imatură, în urma unei faze fixe, la fel ca și în deplasarea din Bulgaria. Nu am priceput niciodată care sunt rolurile lui Keseru și Iancu în cadrul strategiei tactice a echipei roș-albastre, ce joacă unul și ce joacă celălalt. Am înțeles faptul că pe primul îl salvează golurile marcate, din nefericire prea puține în meciuri cu adevărat importante, dar pe Gabi Iancu îl văd tot mai debusolat și izolat, în ciuda celor trei reușite dintr-un banal meci de Cupa României.

De altfel, când privesc jocul lui Stanciu, Iancu și Keseru, am senzația că jucătorii Stelei s-au văzut pentru prima dată în urmă cu o săptămână și că au făcut doar un singur antrenament împreună. Se pare că echipa joacă din amintiri, că depinde tot mai mult de imaginația lui Sânmărtean și incisivitatea lui Chipciu sau de jocul lui Varela, a lui Szukala și de intervențiile lui Arlauskis. Și cam atât. Cu toate acestea, dacă am lua în considerare faptul că în lot mai există un Rusescu, un Adi Popa putem să ne gândim că, dacă nu avem față de Champions League, măcar cu Dinamo Kiev „s-o dăm parte în parte”.

Golul al doilea primit de steliști a fost și mai ciudat, bineînțeles, din punctul nostru de vedere, deoarece pentru gazde a fost o realizare foarte frumoasă. O centrare in cross care a creat senzația că faza de atac se va încheia cu un balon ieșit în aut, o recentrare de undeva din partea dreaptă a careului mare a la Lăcătus și pac – gol Balint, mă scuzați Kraveț, din fața porții. Fotbal simplu, goluri ca la antrenament.

Al treilea gol al gazdelor a însemnat consfințirea unei superiorități evidente în raport cu oaspeții. În debutul fazei nu am înțeles de ce s-au oprit unii dintre jucătorii noștri, optând pentru a urla la arbitrul întâlnirii solicitându-i astfel oprirea jocului. În ceea ce privește decizia arbitrului eu cred că acesta a greșit, chiar dacă a avut ca scuză faptul că mingea a sărit de aproape, deoarece jucătorul gazdelor și-a creat un avantaj, fapt ce l-a ajutat în a-i imprima balonului o direcție favorabilă, una care l-a adus în situația de a avansa pe fondul replierii noastre și de a pasa decisiv. În ceea ce-i privește pe jucătorii noștri nu poți decât să te minunezi de amatorismul acestora și chiar dacă hențul a fost vizibil nu poți să te oprești într-o astfel de fază. Scorul era 1-2, se putea întâmpla orice în ultimul minut, vulpoiul Rusescu stătea la pândă. Într-o astfel de situație, fie alergi ca să îndepărtezi pericolul și apoi poți apoi să-i spui arbitrului câte-n lună și-n stele, riscând un cartonaș galben, fie taci și încerci să-ți porți crucea până la final agățându-te de orice fază, așa cum o făceau pe vremuri jucătorii lui Galatasaray, pe când se chinuiau să construiască o mare echipă.

Il Soldatino

via asavoaeicatalin.wordpress.com