14-04-14

De ce iubesc Steaua

Un amic m-a intrebat aseara de ce iubesc Steaua.

Un simbol al echipei Steaua a implinit 40 de ani si am aflat ca un cancer al fotbalului romanesc are sanse mari sa ajunga si el pe la Poarta Alba cativa anisori, sa poata trimite de acolo pronosticuri precise si sa preconizeze ce sa va intampla in viitor, un fel de Nostradamus in varianta mioritica si din secolul tehnologiei touch-screen si astfel m-am decis sa scriu si eu, sa imi reamintesc cu atata placere DE CE IUBESC Steaua.

O sa incep cu o aminte, nu prea placuta pentru mine, din copilaria mea. Am crescut in zona Lacul Morii, inainte sa vina nenea Ceasca si sa ne darame, dupa ce ne-a mutat cu mare tam-tam undeva la piciorul Podului Grant, la o aruncatura de bat de stadionul celor care joaca de cand se stiu prin divizii B, a celor care si atunci cand se aprinde nocturna, straluceste doar mizeria care nu se chinuie sa o spele, ca iarna tine de frig.

Nu imi aduc aminte foarte bine dar stiu ca intr-o zi de vara, tatal meu, m-a luat sa mergem in vizita la niste rude si am trecut pe langa stadionul celor de sus si am vazut la o poarta o mare verde.

Am simtit un tresarit, dar nu stiu exact ce fel, iertare va cer, aveam doar cativa anisori. Copilaria mi-am trait-o foarte aproape de complexul studentesc, pe stadionul Sportul, sau cum se chema el atunci si imi aduc aminte ca ma duceam sambata dimineata si nu ieseam pana nu incepeau meciurile. Nu stiu eu cine juca atunci cu cine si din pacate am aflat cand m-am facut mai mare.

Cea mai fericita zi din viata mea si o spun cu regret ca nu imi aduc aminte ziua, data, ora, echipa adversa, dar imi aduc perfect aminte drumul, a fost cand tot tatal meu, m-a urcat in tramvaiul 41 si am mers pana la capat. Ne-am dat jos inainte ca tramvaiul sa faca stanga si am mers pe jos.

Erau multi oameni pe langa noi, nu intelegeam mare lucru, nu imi dadeam seama, dar aceleasi emotii care ma trec acum le aveam si atunci. Eram euforic, eram precum un razboinic care se indreapta spre sala tronului sa primeasca distinctia de cavaler, cu toate ca existe mari diferente: el stia, eu nu stiam unde merg. Stiu ca am intrat, dupa un control nu atat de scarbos cum se intampla acum si paseam pas cu pas, imi aduc aminte si acum acelasi imagini, aceeasi copaci, doar ca erau niste pietre pe jos si am urcat niste scari.

Nu stiu ce simte un erou cand urca treptele unui castel sau ce a simtit omul care a urcat pe Himalaya, dar stiu ce am simtit eu: parca nu se opreau, vedeam cum la capat sus de tot se lumineaza ceva si mai mult cu fiecare pas pe care in paseam stralucea si mai tare. Am ajuns sus. Am vazut din nou aceeasi mare verde, dar un alt verde, un verde atat de stalucitor, incat parca ma vedeam pe mine insumi, ca intr-o oglinda. In jurul meu agitatie, multa lume, discutii, nu intelegeam nimic, dar ce era mai fascinant si mai frumos abia urma.

Cand au pasit pe teren, niste oameni imbracati in ros albastru, nu am inteles mai nimic, toata lumea era in picioare si aplaudau frenetic, toti zambeau, toti strigau, stadionul era atat de plin iar eu eram suparat ca eram atat de mic incat nu puteam vedea foarte bine, nu puteam vedea acei oameni in ros-albastru. Din pacate, amintirea mea se opreste aici, imi aduc aminte niste franturi, dar sunt influentate de alte amintiri si nu sunt clare. Iertare, inca o data, nu aveam mai mult de 10 - 11 ani.

Dar totul e frumos si dupa o despartire lunga iti aduci aminte si te regasesti.

Imi aduc aminte cand a trebuit sa dorm in gara dupa ce am pierdut trenul intentionat, cand Pro TV a transmis derbyul Steaua - Dinamo. Imi aduc aminte cand ma chinuiam sa prind Pro TV, dar nu puteam ca nu se putea, aveau doar cei de la oras. Dar totul e frumos, cand te regasesti cu o iubire de mult pierduta si ea iti arata aceeasi pasiune si aceeasi emotie de fiecare data, cand vorbesti de ea, cand iti aduci aminte de ea, traiesti un sentiment greu de exprimat in cuvinte, cand simti ceea ce nu poti explica.

Imi aduc aminte ca ceva din mine a murit, in minutul 68, in data de 27 aprilie 2006; iubita mea de atunci a trebuit sa cheme salvarea sa ma poata aduce la realitate. Dar cand m-am trezit, am realizat ca iubesc si mai mult acest nume, Steaua Bucuresti.

Nici acum nu imi pare rau de cele doua televizoare sparte, de nenumaratele carcase de telefon (apropo, multumesc nokia pt 3210 telefoane adevarate), de cum urlam singur in fata unui TV, de cum tipam si vorbeam cu oamenii aia care imbracau acele minunate culori, ros-albastru si din pacate unii chiar nu meritau, dar nu vreau sa imi stric sarbatoarea mea acum, in alt articol poate.

Tot soarta si viata m-au adus mai aproape de singura iubire adevarata a mea, de Steaua Bucuresti. Sunt prezent acolo de ceva ani, poate pentru unii foarte putin si nesemnificativ, dar EA stie ce simt, cum sa ma simt intradevar cand sunt acolo, in acel Templu, in acel loc minunat pentru mine. Si va marturisesc ca de fiecare data, cand urc acele trepte, simt la fel, acelasi sentiment minunat, vad aceiasi lumina stralucitoare…..

Urasc tot ce se intampla mai sus de bancile de rezerva si urasc pe toti de acolo, cu cateva exceptii, dar din pacate ei nu au putere de decizie. Ei nu stiu daca au simtit cu adevarat ceea ce un simplu suporter, un om de rand simte, cand se duce sa vada pe Steaua Bucuresti.

Nu vorbesc si nu imi pasa de ce se intampla in aceste zile, de situatia pietei, de acest marketing dar adevaratele sentimente sunt in sufletul acelor suporteri care simt ceva, asa cum simt cand se indragostesc cu adevarat prima oara iar daca sentimentul se repeta de fiecare data, de cate ori vorbesti sau auzi de Steaua Bucuresti, inseamna ca stii despre ce vorbesc.

Nu exista raspunsul in cuvinte de ce iubesc Steaua Bucuresti pentru ca acele cuvinte nu s-au inventat si nici nu se vor inventa vreodata.

Iubesc Steaua Bucuresti cu aceste emotii pe care le simt acum, cu aceste furnicaturi sub piele, cu acest gol in stomac, cu sclipirea pe care o am in ochi de fiecare data, cu agitatia sa ajung mai repede acasa sa o pot vedea pe Steaua, cu nervii pe care ii am cand sunt blocat in trafic si nu pot ajunge la stadion.

La Multi Ani casei noastre, templului nostru, celor care iubesc Steaua asa cum o iubesc eu...

Dani Stroe