19-09-13

Atunci cand neputintei i se spune complex

După primul gol marcat de gazde priveam către nemțișorii prezenți în tribună și-mi venea să-mi mușc pumnii de ciudă. Se bucurau de parcă echipa lor ar fi fost vreo mare sculă și de parcă ar fi jucat să rupă gura târgului.

„Tot ei”, mi-am zis. Ei cu stadioanele lor scumpe, cu joburi bine plătite, fără de probleme pentru achiziționarea biletelor, cu străzile curate și fără de gropi. Ei cu victoriile, noi ne întoarcem de unde am plecat. La ale noastre, la Dragomir, câini care ucid și mănâncă copii, blocuri întregi debranșate de la conductele de apă potabilă din cauza datoriilor unora și, bineînțeles, la Roșia Montană.

Golul lui Shalke a venit într-un moment al jocului în care gazdele dispăruseră din joc. Prince Boateng nu mai primea mingi, Farfan își târa piciorușele urmărind crampoanele sprintene a lui Latovlevici. Îndrăznesc s-o scriu, era o perioadă în care roș albaștrii controlau partida, adevărat este, fără a avea ocazii de gol.

Meciul curgea lin către o remiză albă când a venit gafa extraordinară a lui Szukala. Polonezul jucase excelent până atunci, la fel ca și Gardoș. Ca orice echipă mică pentru acest nivel competițional, una labilă psihic, campioana a clacat, golurile doi și trei venind pe fondul unei prăbușiri psihice. Borussia ar fi revenit așa cum afăcut-o anul trecut în sfertul de finală jucat cu spaniolii de la Malaga, la fel cum a făcut-o Chlesea cu un an mai devreme, marcând un gol într-o finală de Champions League împotriva lui Bayern (minutul 88!) pe terenul nemților și la fel cum Liverpool a revenit de la 0-3 la pauză într-o finală a aceleași competiții împotriva „necunoscutei” AC Milan. Nu, în general noi românii nu revenim niciodată în meciurile tari în care primul gol se marchează în poarta noastră. Greșesc, am făcut-o o singură dată cu Danemarca la București. Excepția care confirmă… Am făcut-o și cu Suedia și tot am clacat deși aveam un jucător în plus. În ceea ce-o privește pe Steaua, roș albaștrii nu au mai revenit deoarece deja își depășiseră condiția aruncând în joc toate resursele fizice și psihice.

Complexul german? Să fim serioși, e o prostie fantastică. Pentru noi, fa fel de bine este complexul englez, italian sau cel francez. În realitate este o neputință românească în confruntări cu adversari care sunt pregătiți încă de la juniori într-un sistem în care disciplina, forța și viteza reprezintă totul. La noi, juniorii fotbalului își rad părul de pe piept și găsesc timp pentru fotbal între două cluburi și o noapte la păcănele. Intră pe teren, driblează adversarul de zece ori și trag cu ochiul către gagicile din tribune. Apoi își doresc să ajungă la Steaua pentru „a ajunge la o echipă mare”.

După înfrângeri intră în direct la televizor Mitică (ce personaj sinistru, ce blestem pentru noi, pentru fotbalul românesc) pentru a explica că unica diferență este reprezentată de bani și de faptul că „politicul nu investește”. Despre propria-i responsabilitate, nimic. Despre propria-i incompetență, despre corupția pe care o încurajează, nici un cuvințel.

Ce i-a lipsit Stelei în această seară? Rusescu, Chiricheș și Chipciu. Mățel și Boateng. Poate și un dram de noroc. Apoi, o competiție internă în care să i se pună probleme. Adversari competitivi în țară și un regulament care să oblige cluburile să dețină 5 grupe de juniori și să includă în lot doi-trei juniori de naționalitate română. După aceasta poate vom avea o șansă în plus într-o competiție cum este Champions League.

Il Soldatino

(articol preluat de aici)