24-01-13

24 ianuarie 1918: Declararea independentei Republicii Democratice Moldovenesti, pas decisiv inspre unirea din 27 martie 1918

Crearea şi activitatea Sfatului Ţării

Constituirea Sfatului Ţării s-a desfăşurat prin alegeri în cadrul partidelor politice (în Basarabia atunci activau foarte multe partide, între care Partidul Naţional Moldovenesc, Partidul social-democrat, Partidul socialiştilor revoluţionari, Partidul social-democrat muncitoresc rus, Partidul evreiesc „Bund”, Partidul social-revoluţionar moldovenesc şi altele), în cadrul instituţiilor profesionale (de pildă, Tribunalul regional, Avocatura, Uniunea ziariştilor, Uniunea învăţătorilor şi slujbaşilor Zemstvei etc.), în cadrul unităţilor militare, a organizaţiilor revoluţionare (de exemplu: Sovietul deputaţilor soldaţi, Sovietul deputaţilor muncitori, Sovietul deputaţilor ţărani ş.a.m.d.), în cadrul diferitelor societăţi (Societatea „Renaşterea” a studenţilor moldoveni din Odesa, Liga femeilor moldovence condusă de doamna Elena Alistar şi altele), precum şi în cadrul comunităţilor etnice din Basarabia (bulgară, găgăuză, evreiască, poloneză, germană, ucraineană etc.).

După o muncă anevoioasă, dar de scurtă durată şi rodnică, la 21 noiembrie 1917, la Chişinău s-au adunat deputaţii Sfatului Ţării aleşi în modul arătat. Denumirea primului parlament basarabean se trage de la echivalentul său rusesc „soviet”, foarte răspîndit în timpul revoluţiilor din Rusia, dar la care s-a adăugat şi cuvîntul „ţară” – o aluzie transparentă la ideea (dorinţa) că Basarabia se vrea separată de imperiul rus. Şedinţa de inaugurare a fost precedată de un serviciu divin solemn în limba moldovenilor, oficiat de episcopul Cetăţii Albe, Gavriil. Corul protoiereului Berezovschi a executat imnul tuturor românilor „Deşteaptă-te, române!”. Cel mai în vîrstă dintre deputaţi, N. N. Alexandri, a avut onoarea să deschidă prima şedinţă a primului parlament al Basarabiei.

La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Moldovenească în componenţa viitoarei Rusii, democratică şi federativă. Un asemenea stat exista atunci doar sub formă de idei şi tendinţe revoluţionare. Reprezentanţii minorităţilor naţionale rusificate din Sfatul Ţării s-au pronunţat împotriva cuvîntului „moldovenească” din titulatura noului stat, insistînd la înlocuirea lui prin cuvintele „basarabească” sau „Basarabia”. Motivul nedeclarat care-i determina pe acei duşmani mascaţi ai cauzei româneşti să ceară, în mod arogant, modificarea titulaturii statului era cunoscut: teama de cuvîntul „Moldova”, scos din uz din motive politice de către autorităţile ţariste imediat după anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru (1812), repudierea acestui toponim şi a etnonimului ce derivă din el, care, în opinia lor, miroseau a unire cu România, prevesteau deşteptarea conştiinţei naţionale româneşti la basarabeni, aminteau de acele vremuri cînd moldovenii din stînga şi cei din dreapta Prutului alcătuiau o comunitate etnică unitară, cu legi scrise şi nescrise comune, cu administraţie şi conducători comuni, cu limbă liber exprimată atît în scris, cît şi oral... [la fel ca în zilele noastre, când minorităţile naţionale rusificate din Republica Moldova neagă unitatea lingvistică şi etnică a românilor din stânga şi din dreapta Prutului, adoptând, paradoxal şi fraudulos, ceea ce respingeau acum 100 de ani: "limba" şi "etnia" moldovenească, n.r.]

Prin votul unanim al deputaţilor „blocului moldovenesc” din Sfatul Ţării, uneltirea demagogilor rusofoni a fost demascată, iar cererea lor nefondată – respinsă. Aşa a apărut Republica Democrată Moldovenească, ca modalitate de scoatere a Basarabiei de sub dominaţia ţarismului şi a „noilor ruşi”, cum au început să se autonumească adepţii păstrării imperiului sub orice formă, după căderea regimului monarhist în Rusia. În aceeaşi zi Sfatul Ţării a instituit un Directorat General (adică un organ executiv, un guvern) şi a ales componenţa lui (la 7 decembrie) după cum urmează: P. V. Erhan (preşedinte şi director al agriculturii), V. Cristi (director de interne), N. N. Codreanu (director la comunicaţii), Şt. Ciobanu (la instrucţie), T. Ioncu (la finanţe), T. Cojocaru (la război), M. Savenko, din blocul minorităţilor (de naţionalitate ucraineană), Grinfeld (din grupul socialist, evreu), Ion Pelivan.

La 24 ianuarie, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar Consiliul de Directori Generali se proclamă Consiliu de Miniştri. Aceasta însemna ruperea oricărei legături cu guvernul din Rusia, care, după lovitura de stat bolşevică din 25-26 octombrie 1917, devenise antidemocratic.

La 27 martie 1918, Republica Independentă Moldovenească se uneşte, prin votul Sfatului Ţării, cu patria sa istorică, România. Pentru unire au votat 86 de deputaţi, contra unirii s-au pronunţat trei deputaţi de etnie străină, 36 de deputaţi s-au abţinut de la vot şi 13 deputaţi au absentat la şedinţa parlamentului. „Temelia acestei uniri a fost dragostea faţă de fraţii noştri români. Unirea s-a făcut pe baza idealului păstrat în sufletele poporului de un veac şi ceva, fără să se ţie sama de situaţia în care se afla România din punct de vedere politic, militar şi economic... După votarea Unirii, toată asistenţa vărsa şuvoaie de lacrimi şi se îmbrăţişau unii cu alţii, cu toţi trăiau clipa înălţătoare”[/i] (Pantelimon Halippa). La o adunare festivă a Academiei Române, Nicolae Iorga [i]„s-a sculat în picioare şi, foarte emoţionat, cu mîinile ridicate în sus, a strigat: «Fraţilor, fraţii noştri din Moldova de răsărit ne-au salvat…»”.

Într-o scrisoare către Onisifor Ghibu, datată 14 iulie 1937, Ştefan Bulat, un activist revoluţionar moldovean din stînga Nistrului, care a militat pentru nedespărţirea moldovenilor transnistrieni de fraţii lor din dreapta Nistrului, mărturisea destinatarului scrisorii: „Dacă Dumnezeu nu v-ar fi adus în mijlocul nostru, întreaga noastră mişcare s-ar fi topit în flăcările revoluţiei ruseşti şi n-ar fi avut însemnătatea pe care a avut-o pentru cauza românească”.


Extras din cartea "Spovedaniile Basarabiei" de Ion Stafi, Chişinău, 2011