10-07-12

Mai e acesta sport?

Tortura s-a ivit pe lume ca formă de smulgere a adevărului. Feudală sau de Ev Mediu, antică sau contemporană, ea a fost prezentată, cu destule minusuri de logică, drept un rău prin care ajungi la bine. Stilistica brutalităţii şi a ororii s-a bucurat astfel de alibiul rostului de pe urmă. Norma creştină a intrat şi a rămas între paranteze. Sadici sau nu, torţionarii s-au prevalat de argumentul folosului viitor şi au conchis că orice e admis dacă, la sfârşitul caznelor, din carnea ruptă sau învineţită a victimei ţâşneşte un adevăr până atunci refuzat. Cât de urât a deraiat această idee nici nu mai trebuie spus. Există închisori şi lagăre care au invalidat de mult teoria răului care moşeşte binele.

Există mărturii sub tortură care n-au avut dram de adevăr şi au fost rostite doar fiindcă organismul victimei ajunsese la pragul de suportabilitate a durerii. Există recunoaşteri ale unor vini inexistente, pe care prizonierii şi le-au asumat doar fiindcă asta doreau torţionarii să audă.

Spre deosebire de tortura politică sau de război, tortura sportivă pleacă din capul locului în direcţia minciunii. Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât performanţe la care nu s-ar fi putut ajunge doar prin metode fireşti de pregătire. Ultima prezenţă în catalogul abuzurilor este o fostă înotătoare silită de antrenor să-şi falsifice trupul pentru a obţine rezultate mai bune. Azi citim despre pompiţa cu aer. Ieri a făcut vâlvă povestea unei gimnaste căreia i s-au legat greutăţi de picioare. Se strâmbă oase, se modifică trupuri, se schilodesc suflete. Mai rău, se trafichează conştiinţe.

Şi toate astea pentru ce? Pentru legitimarea unei fraude, pentru triş, pentru minciuna drapate în straiele adevărului. Cât mai e sport într-o asemenea poveste? Prea puţin, desigur. Oricâte lozinci patriotarde s-ar pune în circulaţie înaintea unei competiţii de amploare, există un lucru pe care lumea n-are voie să-l uite: că nu poţi face din sport un derivat al circului.

Dresura umană trebuie interzisă, chiar dacă măsura stinghereşte interesele unui sponsor sau obiectivele unei delegaţii. Sportul îşi conservă esenţa câtă vreme se menţine în afara torturii deghizate în metodă de antrenament şi în afara proptelelor farmacologice. Altfel, vom jubila în faţa unei victorii sau a unui record doar dacă vom accepta să ne lăsăm prostiţi sau să uităm convenabil grozăviile care se ascund în spatele unui zâmbet de campion.

Vine Supercupa, începe acuşi campionatul, soseşte Barcelona la Bucureşti. Întâmplări multe pe un culoar strâmt al timpului. Din obişnuinţă, ochiul public se îndreaptă spre ultima accidentare de la Steaua, ultima ceartă de la Dinamo şi ultimul scandal de la Vaslui. E un fapt profitabil pentru vânzătorul de informaţii şi păgubos pentru naivul care mai crede în virtutea nealterată a sportului, în nobleţea lui arhaică, în cavalerism. Suntem guralivi în faţa mărunţişurilor şi tăcuţi în faţa primejdiei.

Iar primejdia spune, cu rânjetul ei hâd, că dacă nu vom arăta cu degetul spre circ, vom ajunge (dacă n-am ajuns deja) nu doar giranţii lui pasivi, ci animale în curs de dresare. Şi nu ne va sări nici un ONG în ajutor. Pompiţa cu aer a înotătoarei va dispărea pentru a face loc unui furtun cu bioxid de carbon din care ne vom hrăni cu toţii. Şi vom pieri sufocaţi în consolarea că, neavând destulă pâine, am compensat prin circ.

Radu Paraschivescu
(ProSport)