20-05-12

Veriga lipsă dintre TITLU si NOIMĂ

Am împlinit, pe 18 mai, şase (6) ani consecutivi fără titlu câştigat.

Pentru acele persoane care prezintă “ce-a fost înainte” (Istorica Steaua) ca o Vârstă de Aur a clubului, fără pete sau umbre, e important de subliniat că perioade consistente de secetă se regăsesc, totuşi, destul de generos în istoria de 65 de ani a formaţiunii militare.

Prima se întinde între campionatul 1960-1961 şi campionatul 1967-1968. Sunt şapte (7) ani fără titlul de campioană.

Apoi, cea de-a doua, între campionatul 1967-1968 şi campionatul 1975-1976. Sunt opt (8) ani fără titlu.

Apoi, a treia, între campionatul 1977-1978 şi campionatul 1984-1985. Sunt alţi şapte (7) ani fără titlu.

Perioada cuprinsă, la zi, între sezoanele 2005-2006 şi 2011-2012 devine, astfel, cea de-a patra în care Steaua nu a reuşit câştigarea trofeului naţional suprem.

Între 1961 şi 1967, s-au câştigat şi trei Cupe ale României. Între 1968 şi 1976 s-au câştigat patru Cupe ale României. Între 1978 şi 1984 s-a câştigat o Cupă.

Dacă va continua sau nu perioada de secetă a Stelei, putem anticipa din elementele constante, care urmăresc generaţiile luate în calcul. În aceşti 6 ani s-au rotit preşedinţi, manageri, directori sportivi, antrenori principali şi secunzi, precum şi o mulţime de jucători. O singură constantă, reprezentată de stăpân.

În celelalte 3 perioade negre, s-au rotit şi atunci preşedinţi, manageri, directori sportivi (sub funcţiile de şefi de secţie, preşedinte sau vicepreşedinte al Clubului Sportiv), antrenori principali şi secunzi, precum şi o mulţime de jucători.

Slăbiciunea internă a Stelei (care a fost generată exclusiv de incompetenţă managerială – fie că venea din dezinteres, fie că venea din nepricepere celor numiţi a se ocupa de activitate) a fost potenţată dur în raport cu modele de competenţă tradusă în valoare sportivă, oferite de competitoare – fie că a fost vorba de Dinamo, Petrolul, Argeş, Rapid, Craiova sau UTA.

În atari condiţii, în perioadele de eşec, speranţa suporterilor se îndrepta către o modificare a modelului de management. Se observă clar cum, indiferent de numele jucătorilor sau antrenorilor schimbaţi, perioadele de succes s-au suprapus, adică au fost generate de un model de management. De fiecare dată, acest model a însemnat o singură persoană, confirmându-se, dacă mai era nevoie, că omul sfinţeşte locul.

Altfel spus, nu antrenorii incompetenţi au fost de vină şi nici jucătorii slab valoric, indiferent cât de mult zgomot se făcea – şi atunci! – prin aruncarea unei vine care să exonereze. Antrenorii erau numiţi de cineva, selecţia era făcută tot de cineva, modelul de comportament şi atitudine era dat tot de către cineva.

Dacă Aurelian Budeanu, Maximilian Pandele, Gheorghe Drăgănescu şi (foarte parţial) Ion Aurel, în calitatea de comandanţi ai clubului în aceste trei perioade de minim, au avut în palmares contraperformanţele, nu antrenorii şi nu jucătorii pot fi învinuiţi, mai ales dată fiind suma mare rulată. Cu cât mai mare suma, cu atât mai tare întărind vina în contul conducătorilor.

Dacă Leontin Sălăjan, Ioan Ioniţă şi (mai puţin decât primii doi) Ioan Coman, Miniştri ai Apărării în cele trei perioade de minim, au numit comandanţi slabi sau dezinteresaţi, atunci o vină este şi a lor; adevărat, mult mai mică decât a comandanţilor.

Cert este că, în întreaga istorie a clubului, atât miniştrii, cât şi comandanţii – cei care dădeau tonul comportării –, s-au schimbat (adică au fost schimbaţi). Odată cu ei, s-a schimbat (în bine sau rău) şi comportarea. În certitudinea faptului că se vor schimba, stătea şi certitudinea faptului că lucrurile se pot schimba, că rezultatele pot fi altele, expresia unei conduceri noi.

Astfel, singura constantă care a guvernat raportul dintre eşec şi suces a fost certitudinea că, indiferent de motive (că sunt prea buni, sau prea proşti), lucrurile, la un moment dat, se vor schimba în totalitate, nerămânând altceva – în plus sau în minus –, în afara unui exemplu – de succes sau eşec.

Era, în blamata organizare a societăţii de atunci, un reper de normalitate, de garanţie naturală. Un drept fundamental al omului.

În absenţa acestei certitudini, nu mai există sens. Nu mai există nimic.