22-04-12

Artistul vorbelor fara sens

11 Aprilie, Stamford Bridge, Londra – Barcelona lui Josep Guardiola joaca în semi-finalele Champions League în deplasare pe terenul lui Chelsea. Cunoscând aşezarea defensivă a adversarului, tehnicianul catalan construieşte o echipă ofensivă capabilă să desfacă jocul eroic al englezilor, aşezând în teren o formulă 4-6-0 care să aibă capacitatea de a depăşi prin combinaţii repetate o apărare extrem de aglomerată. Tactica dă roade, dominarea este una covârşitoare, ocaziile apar însă totul este năruit de finalizări slabe. Mai mult de cât atât, un contra-atac construit simplu pe baza unei rare greşeli la construcţie a catalanilor duce la golul lui Didier Drogba, cel care decide rezultatul final. Concluzia simplă, Barcelona a jucat, a avut posesie şi ocazii, si-a sufocat adversarul însă nu a reuşit să valorifice ocaziile iar o singură greşeală a costat-o extrem de scump.

21 Aprilie, Stadionul Steaua, Bucureşti – Steaua lui Gigi Becali via Mihai Stoichiţă joacă un meci important în campionat, aproape decisiv pentru continuarea luptei pentru câştigarea titlului de campioană. În faţa ei, FC Vaslui, o formaţie cu o aşezare tactică modernă care bazată pe posibilităţile jucătorilor din lot, devine foarte flexibilă şi foarte permisivă. Totul se leagă în jurul unei linii de trei mijlocaşi ofensivi polivalenţi, care au libertatea în teren de a simplifica jocul cu acţiuni individuale sau cu schimbări repetate de pozitie. Doi mijlocaşi defensivi le asigură spatele, iar unicul atacant le încununează acţiunile. O echipă cu un pronunţat accent ofensiv însă, o formaţie în pierdere de ritm şi de vlagă.

Tehnicianul Stelei vede în această polivalenţă ofensivă o „crasă indisciplină”.Mizând pe experienţa sa vastă, luptându-se cu problemele de efectiv, Stoichiţă îşi gândeşte tactica pentru această întâlnire. Forţat de miza jocului, e nevoit să caute o soluţie ofensivă pentru aşezarea tactică, un care în mod normal să taie suflul adversarului şi care să împiedice acea linie de trei să aibă prea multă posesie. Soluţia găsită se bazează pe o linie de fund din patru, cu un fundaş central lent reprofilat în fundaş de bandă, un aşezare la mijloc cu un mijlocaş defensiv, lângă acesta un om de construcţie care însă, e mult mai avansat, doi oameni de bandă clasici plus în avanposturi, un atacant retras în sprijinul unui atacant puternic înă, cu sarcini de intrare în combinaţie. Pe hârtie, un 4-4-1-1 care de fapt în practică, se transformă într-un 4-1-3-1-1, un sistem inventat.

Cum Steaua nu e o echipă care să combine cu lejeritate, nu e o echipă care se mişcă intr-un bloc pe toată suprafaţa terenului pentru a crea superioritate şi mereu două trei opţiuni de pasă, acest sistem devine un haos, în care jucătorii se lansează în acţiuni individuale în regim de viteză ajungând intr-un punct mort, fie calcându-se pe picioare cu coechipierii care acoperă zona respectivă, fie gasindu-se încojuraţi de adversari, ocaziile fiind rare, posesia un pic superioara adversarului, dar rezultatul normal, 0-1 graţie unei faze fixe.

Finalul de meci îl aduce în faţa presei pe reputatul antrenor, cel care declară senin că „dacă publicul şi nici măcar voi chiar nu vedeţi că Steaua joacă fotbal...”, adăugând încrezător: „aceşti oameni îşi vor schimba părerea mîine dimineaţă, cînd vor vedea statistica jocului”.

Statistica a venit şi ne-a elucidat. Posesie puţin mai bună, ocazii foarte rare şi cam atât. Cât despre noţiunea de „joacă fotbal”, aici vine marea problemă. De când a venit la echipă, domnul Stoichiţă a abolit şi minimul entuziasm pe care jucătorii îl aveau sub comanda lui Ilie Stan, un om care trăia din plin succesele dar şi eşecurile. Venind cu acest aer de filozof retras din călătoriile nemiloase din jurul planetei, Stoichiţă a încercat din nou să apară ca o soluţie perfectă pentru criza resimţită de patronul căruia îi sărise burduful după un egal acasă. A încercat să ne elimine mirosul ciobănesc al mişcărilor tactice ale Stelei, cu teoriile sale occidentale asupra colaborării dintre patron şi angajat în lumea fotbalului. Rezultatul s-a văzut aseară. Chiar şi cu poruncile patronului, Stoichiţă avea soluţii pentru a preveni acest eşec.

În primul rând să găsească o aşezare tactică reală pentru echipa sa, lucru foarte uşor de făcut. Dacă ar fi studiat corect adversarul, putea foarte simplu doar să-i copieze ideile iar valoarea generală a formaţiei sale ar fi făcut restul. Simpla modificare a câtorva poziţii pe teren i-ar fi conferit lui Stoichiţă o echipă mai bine aplicată stilului de joc pe care Steaua îl are la această oră. Retragerea lui Chipciu ca fundaş dreapta, aducerea lui Geraldo Alves în centru alături de Chiriceş şi urcarea lui Gardoş în linia mediană ar fi stabilizat defensiva pe poziţiile obişnuite şi ar fi adus si un pic de viteză în flancul drept.

Odată cu urcarea lui Gardoş, Răduţ s-ar fi văzut eliberat de sarcinile defensive şi ar fi putut stabili o linie de trei în spatele atacantului, alături de Tănase şi Tatu, toţi trei capabili să îşi schimbe pozitiile pentru a destabiliza apărarea adversă, având în spate doi oameni care să le corecteze erorile. Cum benzile ar fi primit sprijin de la doi oameni cu o capacitate mare de efort, Latovlevici si Chipciu, forţa ofensivă ar fi sporit, o eventuală surprindere a unuia dintre cei doi fiind compensată din nou de unul dintre cei doi închizători. Stoichiţă putea astfel asigura o mai bună aşezare a echipei în teren, o mai mare capacitate de atac, un pic mai multă polivalenţă în atac chiar dacă acest atribut defineşte în opinia sa acea crasă indisciplină.

Mai mult decât atât, putea preveni acest eşec dacă realiza că în marcaj la cel mai bun om al adversarului în fazele fixe nu se pune un atacant, fie el Rusescu sau Tatu. În general, antrenorii în străinătate, racordaţi la metodele moderne de pregătire ale jocului, au la dispozitie statistici asupra raportului de centrări reuşite, lovituri de cap, dueluri aeriene câştigate, etc., astfel stabilind omul cel mai periculos şi omul cel mai potrivit să-l marcheze. Când tu ca antrenor aşezi un atacant cu minime reuşite în duelurile aeriene, să prevină loviturle de cap ale golgheterului campionatului, un om cu un joc aerian impresionant, înseamă că există o problemă. Pe ce criterii se stabilesc aceste sarcini la Steaua e un mister, cele fotbalistice fiind ignorate, intrarea în normalitatea modernă fiind abolită de tehnicianul care se bazează doar pe calculele minţii sale energizată de indicaţiile zeului de lojă.

Există o diferenţă mare intre o echipă care joacă fotbal, care îşi domină adversarul, care îşi cunoaşte jocul, care are o filozofie de joc şi una care joacă de pe azi pe mâine, fiind în ceaţă asupra ideilor proprii până ce să ajungă la contracararea adversarului. Domnule Stoichiţă, minţiti acest sport şi vă minţiti meseria încercând să ne păcăliţi şi pe noi. Steaua nu a avut ghinion aseară, ci pur şi simplu a plătit pentru primitivismul care domină acest club de renume, din lojă până la banca tehnică. Cât veţi mai încerca să ne sfidaţi după victorii cu Sportul şi mai ales, cât ne veţi mai umili în derby-urile cu rivalele de moarte?

UltrasRadu