20-04-12

"O diferenţă destul de mică este crucială"

În zonele comparative ale conceptualizării istorice („Est contra Vest”, „Orient împotriva Occidentului”, „Capitalism vs. Socialism” etc.), se porneşte de la principiul că „o diferenţă destul de mică este crucială”.

Spre exemplu, genele umane sunt identice în proporţie de 98.4% cu cele ale cimpanzeilor pitici, însă puţini dintre noi ar descalifica o explicaţie a motivelor pentru care oamenii s-au răspândit pe aproape toată planeta (pe când cimpanzeii supravieţuiesc doar în câteva zone izolate), pentru că aceasta se axează prea mult pe componentele permise de acea diferenţă de 1.6%.

Ideea de bază – că anumite diferenţe incipiente relativ mici pot crea diferenţe istorice mari – este ilustrată sugestiv de contemporanul exemplu cu celebra „teorie a haosului”, cu fluturele care dă din aripi în Africa şi modifică vremea în Groenlanda.

Ea contrazice modelele axate pe căutarea echilibrului, în care nişte mici diferenţe nu ar trebui să creeze diferenţe mari şi, mai ales, durabile.

Acceptarea importanţei factorilor mărunţi, poate conduce, însă, la o reacţie anarhică. Explicaţiile pot deveni atât de dezordonate, încât să nu le mai putem înţelege sau pot deveni o amestecătură de elemente, fiecare considerând crucial factorul care îi serveşte scopurile personale.

Pentru ca istoria să conteze, uneori trebuie să existe factori cu efecte durabile mai mari decât ar sugera dimensiunile lor iniţiale. Argumentarea existenţei unor astfel de factori pe baza unor comparaţii depinde parţial de cât de clar este că toate cazurile sunt similare. Istoria nu este niciodată atât de clară precum cazul om/cimpanzeu.

Cât de importante vor deveni – adică sunt – valizele, promisiunile de transfer dinaintea meciurilor, ordinele care se execută şi, în genere, fenomenele care definesc azi clubul Steaua, se reliefează din cât de importante sunt – adică au fost – paradigmele acestora din trecut.

Despre aceste fenomene în sine, aş sugera două motive pentru care le acord o importanţă deosebită:

1. Ele exercită o influenţă din ce în ce mai mare, accelerată în buclă, posibilitatea de corijarea scăzând exponenţial cu trecerea timpului. Efectele dinamice nu pot fi uşor surprinse de modele axate pe echilibru sau de măsuri cantitative, în general.

2. Ele au deturnat continuarea dezvoltării prin urmărirea modelului de succes. Exemple bazate pe raportarea la trecut ilustrează în mod plauzibil atât modul în care ar fi putut arăta Steaua dacă nu suferea aceste fenomene, cât şi modul în care a arătat clubul, pe parcursul dezvoltării modelului, în comparaţie cu adversarii.

Acreditarea unei culpe unice – centralizate – în etiologia roş-albastrului de azi, arată, mai mult decât o lipsă crasă de realism – o fugă de răspundere.

Ideea de bază este că anumite diferenţe relativ mici pot crea diferenţe istorice mari.

Diferenţele dintre Steaua 2012 şi Steaua 1997, adică diferenţele dintre succes şi eşec, nu sunt date de un element unic, discreţionar, şi nici nu sunt expresie a unor forţe consolidate exterior posibilităţilor de influenţare exercitate de mediu.

Nu o bombă atomică a generat decalajul dintre Est şi Vest, la fel cum nu o bombă atomică a produs decalajul dintre ce a fost şi ce este Steaua. Influenţele sunt conjugate intern, sprijinite una pe alta şi, împreună, pe următoarele.

Vectorii reprezintă suma tuturor gesturilor – mici – în care modul de realizare al dezvoltării a fost afectat de diferenţe incipiente relativ mici.

Nu mai câştigăm titlul la 15 puncte, îl luăm doar la 8, apoi doar la 5, apoi în ultima etapa. Ei, şi ce, nu l-am luat, ce mai vreţi?

Nu mai transferăm genial, transferăm doar bine, apoi mediu, apoi slab, apoi execrabil. Jucătorii e gloabe, clubul bagă bani!

Nu mai exprimăm statut de club mare, deasupra micismelor, ne înjurăm cu Popeci la tv, apoi avem conducători gen Tică, apoi caricaturi gen mimi sau mache, care viciează mai mult decât orice înfrângere, decât orice adversar.

Din club de neatins (altfel decât prin calomnii şi minciuni), devenim o mizerie asemănătoare celei pe care o dispreţuiam. Valize, fulare, prietenii, transferuri.

Nu mai avem cele mai multe goluri marcate, câştigăm campionatul cu al doilea golaveraj, apoi cu al treilea. Apoi câştigăm titlul cu al şaselea golaveraj. Tot îl câştigăm, iar fotbalul se joacă pe trofee...

Fugim ca nişte pizde din teren? „These are the champioooons, nana, nanana, the champioooooooooooons!”

Câştigăm odată la 3 ani cu Rapid şi Dinamo? „I-am bătut când a trebuit!”

Avem apărare beton, că asta e tradiţia noastră, să batem italieneşte, să nu avem, 10 ani la rând, măcar odată cel mai buna atac.

Aveam un joc exclusiv de atac, cu joc de pase elaborat şi accelerări, combinaţii, devieri, câte 15 şuturi pe poartă, câte 350-60 de acţiuni pe repriză? Aveam, nu mai avem, că e mai bine cu doi închizători, e mai bine cu atacanţi care dau 3 goluri pe an, e mai bine cu un 3-0 odată la doi ani.

Aveam cei mai virtuoşi ofensivi, încântare pentru suflet? Aveam, dar şi Bănel e util.

Din mici diferenţe, ajung mari diferenţe. Din ceva ajunge altceva.

Pe stelistul de azi nu-l deranjează un joc neofensiv, nu-l deranjează lipsa spectacolului, nu-l deranjează lipsa jocului de pase. Se joacă tradiţional britanic? Ce dacă? Să câştigăm! Micile diferenţe date de jocuri câştigate cu 1-0, 2-1, prin faze fixe şi căpăţâni, au transformat, şi ele, Steaua în altceva decât a fost. În ceva OPUS.

Ieşeau revolte când se promitea ceva de către conducere şi nu se respecta? Revolte... Nu se respectă... Ce glumă bună... Azi, Steaua e mutată din casa ei şi scoasă la produs prin provincie şi nimeni nu e deranjat.

Am jucat o finală de Cupă după 10 ani? Hop, ca nehaliţii, să semnăm condica. Nu mai pupăm, de 10 ani, un meci, cum erau câte câte 7-8 pe sezon, cu diferenţă de 3-4 goluri? „Acum s-au nivelat valorile...”

Am schimbat antrenorul înainte de începerea campionatului? Şi, n-a fost bine, a venit Zenga. L-am schimbat pe Zenga cu 3 etape înainte de final, când era pe primul loc? Şi, n-a fost bine, n-a venit titlul?

De la „a fost bine”, s-a ajuns la de 3,5 ori mai mulţi antrenori schimbaţi decât în restul istoriei. S-a plecat de la o diferenţă mică, acceptată, că a fost bine...

La fel cu implicarea în viaţa echipei, de la culoarea – argintie sau aurie – a unei sărăcii de dunguliţe, la urlarea ostentativă a controlului total, acceptat de către toţi care semnează subordinea. De la „măcar culoarea dunguliţei” (deşi nu era apanajul finanţatorului), s-a ajuns la „fac tot ce vreau, că de-aia sunt patron” (deşi în mod cert nu e apanajul finanţatorului).

O diferenţă mică, acceptată, o dunguliţă, o gonire a lui Pădureţu, o inspiraţie cu Badea pe „Lia”, cu Nilă pe „Oţelul”, cu toţi care au fost între ei şi toţi care vor fi şi de-acum înainte.

Înainte ne pişam pe Lucescu, azi îl considerăm un antrenor bun, cu rezultate. Şi pe fii-su la fel. Şi suntem stelişti...

Înainte nu-i băgam în seamă pe ţigani, azi am ajuns să-i legitimăm ca rivali şi să ne măsurăm orgoliile cu ei.

Nu mai concepem să nu concepem altceva decât titlul, cu locul 1 din prima până în ultima etapă. Întâi, ne batem şi contează doar finalul. Apoi, e bun şi locul 2. Apoi şi locul 3. Dintr-o dată, suntem pe locul 4-5-6 câte jumătate de campionat, cu scene ruşinoase, an de an.

Şi, dintr-o dată, raportarea se face la locurile 5, un loc 2 (cu puţin timp în urmă de netolerat), devenind prilej de sărbătoare. Un titlu devenind prilej de revoluţii...

Cu un joc de căcat, cu stil defensiv, adus cu un circ dezonorant, construit pe tot ce e mai jegos în sport: confiscarea lui de către ticăloşi, vânzarea lui de către protagonişti. Şi, chiar aşa, distrugerea – dovedită statistic – a tuturor standardelor de performanţă impuse istoric.

Diferenţele iniţiale, aşa-zis mici, au creat o prăpastie, pe măsura ce nu s-au produs forme materiale de opoziţie. Adică, pe măsură ce micile diferenţe au fost acceptate. Diferenţele mici au deformat totul, producând nişte caricaturi care se numesc cum se numesc, care susţin ce susţin.

Partea proastă e că acest fenomen nu poate fi împiedicat. Sensul istoriei, al civilizaţiei, este evident. El este susţinut de cei care au creat şi reprezintă identitatea de azi.

Partea bună e că, de cele mai multe ori până acum, fiecare aşa-zis Imperiu al Răului nu a ajuns să fie înfrânt în confruntări. A căzut singur, prăbuşindu-se din interior.

Partea cea mai proastă e că, până la prăbuşire, la fel cum cei care susţin – în diferite deghizamente – chestia de azi, nu sunt stelişti, nici Steaua nu va mai fi Steaua.

Pornind de la diferenţe mici, va fi este complet altceva.