10-03-12

Bă, iepuraşule...

Stefan Nikolici a fost dat afară de la Steaua de către creditorul clubului, George Becali, pentru că, dacă e să ne luăm după emanaţiile europarlamentarului, „a petrecut toată noaptea cu 10 femei şi a venit beat la antrenament”.

În opinia noastră, cazul este unul simptomatic pentru modul în care este gestionat clubul. În fapt, este simptomatic pentru modul în care se raportează clubul Steaua la o existenţă normală.

Faptele sunt limpezi, iar orele de behăieli şi analize deontoloage la televizor nu ar ar trebui să afecteze cu nimic limpezimea lor. Nici titlurile menite a smulge cât mai multă controversă, prin sucirea şi răsucirea evenimentelor, prin relatarea lor partizană, interesată sau incompetentă.


*** *** ***

Marele jurnalist român Pamfil Şeicaru avea un mod personal de a-şi prezenta opinia pe un subiect mai neclar, sau format dintr-o aglomerare de opinii, care denaturau faptele.

Pamfil Şeicaru – un mare pamfletar şi om de litere –, îşi construia nu metaforic, ci matematic, editorialul. Acesta începea cu „Iată faptele” şi se termina cu „Acestea au fost faptele”, între conţinutul care justifica întru-totul cele două borne intercalând paranteze explicative.

Cum talentul lui Şeicaru nu poate fi duplicat, o să încercăm să duplicăm metoda, să vedem ce-o ieşi.


*** *** ***


Deci, iată faptele:

Jucătorul muntenegrean Nikoloci „a întârziat la antrenamentul din această dimineaţă” (8 martie, după amicalul contra Astrei II) şi „a părut cam dărâmat”. Declaraţiile aparţin lui Narcis Răducan, singurului membru al staff-ului care a fost prezent la antrenament – deci singurul care ştie ce s-a întâmplat –, şi singurul membru al staff-ului care a vorbit cu presa pe acest subiect – deci singura sursă care există.

Singura sursă legitimă care s-a exprimat, nu spune că jucătorul „a venit beat” şi nici că „a petrecut cu 10 femei toată noaptea”, spune doar faptul că „Nikolici a întârziat la antrenamentul de dimineaţă” şi că „ părea destul de dărâmat”.

Aceeaşi sursă legitimă (permanent lângă echipă, fost fotbalist) Narcis Răducan, exprima azi următoarele aprecieri despre Nikolici: „Păcat, pentru că s-a pregătit foarte bine, ne-a ajutat mult şi putea să o facă în continuare. Până acum, n-am avut probleme deosebite cu el.”

Creditorul George Becali a ieşit la televizor şi, în stilul schizofrenic bine-cunoscut, a ordonat: „Nikolici nu mai are ce căuta la antrenamentele Stelei niciodată, la revedere! Nu mai poate să îmbrace vreodată echipamentul Stelei”, aruncând toată vina, şi responsabilitatea, pe ficusul gelatinos care ocupă funcţia onorifică de antrenor principal: „Asta e hotărîrea pe care a luat-o antrenorul. I-am zis lui Ilie Stan să ia hotărîrea pe care vrea să o ia şi să o pună în aplicare.”

Acelaşi schizofrenic George Becali continuă cu aceleaşi vome pe care unii încă le mai înghit, chiar şi după 22 de ani. Nu mai sunt arme şi droguri la PNL-u, nici matriţe de făcut bani la ţărănişti: „Cică ar fi închiriat un bar cu încă unul şi cu nişte fete, vreo 10, că a venit dimineaţă praf.”

Şi încheie ipocrit, moralist, electoral, spre buna absorbţie a informaţiei la nivelul cel mai rudimentar al percepţiei conştiinţei privitorului, ăla care e „mulţi” şi care votează: „Nu poţi să ai numai drepturi şi obligaţii nu. Nu se poate aşa ceva! Nu poţi să îţi baţi joc la Steaua, nu eşti N'Doye.”
.
*** *** ***

Reamintim câteva fapte, spre confortabila judecată a cititorilor:

Nikolici este împrumutat de la Timişoara pentru 200 de mii de euro, Steaua trebuind să achite încă 800 de mii, în vară, pentru transferul defintiv.

Aspectul tehnic

Muntenegreanul are 21 de ani (cel mai tânăr dintre primii 18 jucători ai Stelei în acest sezon), joacă atacant central şi ar putea fi caracterizat astfel:

La calităţi, un atacant de careu modern, foarte dinamic pentru constituţia lui, cu veniri permanente în spate, pentru a prelua baloane, dispoziţie la combinaţii, devieri, fizic excepţional (1.93 m.), bătăios (mai bine spus curajos), dispoziţie volitivă la efort, capacitatea fizică de a-l susţine, tip altruist, inteligent, nu renunţă, calităţi sociale de a se integra şi a se face plăcut grup.

La puncte slabe aş puncta, beneficiind de avantajul că l-am putut urmări, acum puţin timp, pe durata unui antrenament complet bazat pe joc şi finalizarea, un uşor retard tactic (mai elegant spus, abilităţi tactice nedezvoltate), anumite deprinderi tehnice greşite (spre exemplu, la centrări din stânga, pe colţul scurt, atacă invariabil cu exteriorul piciorului drept, într-un gest contra-natural, la centrările-şutate pe cap nu atacă mingea, ci o aşteaptă, se lasă pe spate la şutul din alergare, se blochează la acţiunile cu faţa la poartă, în care este în posesie, de asemenea este, de multe ori, în contra-timp cu faza, pare că vrea foarte multe şi îi ies anumite boacăne, control deficitar al balonului, cap în pământ la acţiuni cu front de pasare deschis etc).

Aş vrea să subliniez specificul atacantului tânăr de fizic (puternic, dar cel mai adesea înalt). Acesta, este un lucru cunoscut, un fel de lege nescrisă, se dezvoltă mai greu decât alte tipuri de jucători. Atacanţii înalţi au o explozie mai târzie, acumulând mai mult, tactic şi tehnic, faţă de atacanţii de viteză sau tehnică, unde calităţile naturale îi un mai bine în valoare de la începutul carierei.

Îmi vin în minte anumite nume:

Piţurcă (1.86), spre exemplu, a ajuns jucător de prim-plan la 26 de ani, până atunci fiind un atacant obscur, la 24 de ani jucând în „B”. Când s-a pus problema achiziţionării de către Steaua, un mare nume din istoria noastră l-a caracterizat astfel şi s-a cam opus: „pare rigid, nu prea are viteză”. Cămătaru (1.90) era rezervă până la 22 de ani („Ce să facem cu dulapul ăsta?”).

Oblemenco (1.84), de 4 ori golgheter al campionatului, a fost dat afară de la Rapid, la 22 de ani, pe motiv că „nu are valoare”.
Dorel Zaharia (1.88) a debutat în prima divizie la 27 de ani.
Emil Jula (1.92) a ajuns în prima divizie la 26 de ani.
Petruş Manta (1.92) a debutat în „A” la vreo 24 de ani.
Iacob (1.92) a ajuns la o echipă mare la 25 de ani.
Dudu Georgescu (1.91), dublă Geată de Aur, juca la Reşiţa pe când avea 23 de ani.
Coraş (1.93) a început să joace la 24 de ani, la Sportul.
Vaişcovici (1.88) a ajuns la Dinamo la 26 de ani.

Şi exemplele pot continua. Sunt şi excepţii, dar atacanţii înalţi, ca regulă generală, au perioadă mai lungă de atingere a potenţialului.

Deci, cântărind plusurile şi minusurile, şi având în vedere ce înseamnă un atacant longilin, în opinia mea Stefan Nikolici este un element de mare perspectivă, cu perspective uriaşe de creştere, cu o mare marjă de progres dată de calităţile native şi, paradoxal, de însuşirea defectuoasă – azi – a unor elemente tactico-tehnice de bază, suma de 800 de mii de euro, ce ar trebui plătită pentru achiziţionarea sa, justificându-se întru-totul.

Contextul

Această sumă este chiar ridicol a nu fi plătită, dacă facem o comparaţie cu modul în care a înţeles clubul Steaua să se raporteze la... viaţă: pentru Mihai Costea (24 de ani) s-au plătit 1.6 milioane de euro, iar pentru Machado s-a plătit 550 de mii de euro (200 de mii plus Popa, pe care s-au plătit 350 de mii în vară).

Fapta incriminată

Să revenim, puţin, la fapta pentru care a fost pedepsit Nikolici. La „pedeapsă”, mai precis. În Drept, în sens larg, pedeapsa este modalitatea prin care societatea înţelege să se apere de acele manifestări care ataca valorile sociale convenite ca fiind importante.

Nikolici a primit cea mai mare pedeapsă posibilă – scăderea salariului la minimul legal (cu 25%), excluderea definitivă din lot, „de la antrenamente” şi din „ tricoul echipei” şi renunţarea la serviciile sale.

Tot în Drept, sunt două mari concepţii de raportare la pedeapsă. Un curent care susţinea ca pedeapsa să fie echivalentă cu valoarea socială încălcată de fapta prevăzută de lege, iar altul care susţinea ca pedeapsa să fie echivalentă cu gradul de pericol social pe care-l prezintă individul care a încălcat fapta prevăzută de lege (în sens de valoare socială ocrotită). Ambele concepţii au ca scop unic protecţia societăţii.

Dacă Nikolici a primit pedeapsa maximă posibilă, atunci, ori el, ca persoană, prezintă un pericol maxim pentru societate (în sens de echipă, sau, mai larg, club), ori fapta comisă reprezintă acel pericol maxim pentru club, per a contrario, valoarea ocrotită reprezentând valoarea maximă a clubului.

Deci, Nikolici a întârziat la antrenamentul de dimineaţă, arătând semne de „dărâmare”. Sigur, excludem posibilitatea ca navetistul care e fotbalistul stelist să fi întâmpinat o mică problemă în traficul extraurban. Excludem şi posibilitatea ca Nikolici să nu fi fost mai dărâmat decât Tănase, per example, la vizita medicală. Excludem şi posibilitatea ca impresia subiectivă că „era dărâmat” să fie întărită de singurul fapt concret – acela că, într-o navetă de o oră şi jumătate, fotbalistul a întârziat, pentru prima dată în activitatea de la Steaua, la antrenament.

Valoarea ocrotită

Să plecăm de la premisa că Nikolici nu era într-o formă fizică demnă de un profesionist şi de la evidenţa că a întârziat la un antrenament. Nu ne interesează dacă a făcut-o pentru că a dormit prea mult, sau dacă a făcut o orgie cu 10 panarame. A întârziat şi părea dărâmat. Amendă de 5.000 de euro, de 10.000 de euro, de 15.000 de euro, suspendarea de la un meci, două, trei, erau măsuri normale care ar fi apărat valoarea socială ocrotită prin coerciţie – disciplina, conştientizarea obligaţiilor implicate de statutul de profesionist, asumarea unui program stabilit, conştientizarea obligativităţii respectării regulilor de către toţi, toate acestea ca instrumente vitale pentru scopul superior – performanţa sportivă de nivel maxim.

Şi, revenind acum la context, Nikolici nu este recidivist, nu a fost semnalat cu abateri pe linia disciplinară sau a atitudinii faţă de statutul de profesionist, din contră, fiind lăudat pentru modul în care s-a pregătit, fiind apreciat ca un fotbalist care poate fi util echipei, în continuare.

Un element vital al contextului este dat de modul de raportare al clubului la alte cazuri care atacă valorile ocrotite, chipurile, prin coerciţia aplicată muntenegreanului.

„Caziere”

Spre exemplu:

- jucătorul zis Nilă este un permanent focar de nemulţumire, neprofesionalism, indolenţă. Permanent îmbufnat, izolat de grup, cu reacţii la adresa staff-ului, negativist etc. Comportamentul său atacă principiile de performanţă infinit mai mult decât o face un derapaj izolat.

- căpitanul echipei, Bourceanu, îl cheamă la ordin pe Duckadam şi face glume pe seama legendei steliste, în spaţiul public. Asta nu atacă însă autoritatea...

- Tătăruşanu îşi permite să declare public vendete împotriva unui conducător al clubului – mare glorie – şi nu păţeşte nimic. Acelaşi Tătăruşanu refuză făţiş să se conformeze programului stabilit de staff – refuzând să rămână în cantonament. Acelaşi Tătăruşanu se conversează pe mess la 3 dimineaţă.

- Florin Gardoş face ruptură în minutul doi – rezultat direct al unui singur factor posibil: viaţă personală haotică.

- Florin Costea aruncă tricoul în antrenor.

- Tibi Bălan face întinderi şi contracturi din 5 în 5 minute – de asemenea rezultat al unei vieţi sportive îndoielnice: nopţi pierdute, alimentaţie defectuoasă, excese bahice şi sexuale. Dodel, de când îl ştiu aleargă ca un cal înfrânat, ăsta fiind prea prost ca să înţeleagă ce-i aia viaţă sportivă, doar pe vremea lui Piţi, care-l ţinea închis la Ghencea, jucând ceva.

Şi câte şi mai câte exemple de cazuri în care exact acele valori ocrotite, chipurile, de decizia impusă lui Nikolici, au fost pişate cu dezinvoltură.

Relaţia cu unica autoritate

Nu mai aducem în discuţie cadrul şi mai larg, în care antrenorul este anulat, spulberându-se din start orice logică de normalitate, care să justifice apoi măsuri de menţinere. Mai clar, când antrenorul acceptă din start să fie un ficus, şi deciziile vin din lojă, eludând orice valoare socială de grup, atunci e cel puţin penibil să mai vorbeşti de normalitate: „Nu poţi să îţi baţi joc de Steaua.” Când jucători cu atitudini – nu ieşiri! – atitudini! constant anti-profesioniste, precum fraţii Costea au fost impuşi în echipă, când alţii precum Tătăruşanu au fost scuipaţi apoi pupaţi, iar unii precum Bourceanu poartă banderola după ce îşi terorizează colegii, după ce jucători precum Bălan, Chipciu, Gardoş, Tănase au probleme musculare recurente, ceea ce i s-a întâmplat lui Nikolici, pentru o întârziere, este nimic altceva decât o execuţie.

Scenariul

Modul în care s-a întâmplat episodul, cred că a fost următorul:

1.Nikolici a întârziat.
2.Ilie Stan a vrut să compenseze deficitul uriaş de autoritate pe care l-a căpătat în faţa grupului, din cauza implicării creditorului (de fapt, din cauza sa, că a acceptat să fie capră) şi a umilirii publice.
3.Ilie Stan a vrut să dea un exemplu şi să-şi recupereze din autoritate, prin Nikolici, şi a informat conducerea, pentru o sancţiune drastică, dar nicicum cea dată.
4.Conducerea, din păcate pentru Ilie, avea propria sa agendă în legătură cu muntenegreanul – agenda fiind „mi-a venit mie chef să dispari”, sau „n-am chef să plătesc, în vară, şi mă scot în faţa suporterilor”, sau „vreau să joc cu Mihai Costea, că am dat o grămadă de bani pe el, mă tată mă” –, şi a transmis sancţiunea ştiută.
5.Ilie Stan a rămas şocat, cu ea în braţe, neputând să spună nimic, chiar dacă este încă o detonare a strategiei sale – nici nu se gândea la excludere, ar fi avut nevoie de el în continuare.
6.Deci, în loc să-şi câştige, Ilie Stan îşi pierde şi mai mult din autoritate, prin faptul că nu s-a opus acestui abuz care lezează interesul echipei.

De ce?

Nikolici a fost executat pentru că aşa a vrut Becali. Nici nu contează ce l-a declanşat pe idiot. Nu există nicio logică, nicio justificare, niciun beneficiu, nicio tangenţă cu aspecte profesioniste, niciun nimic. Aşa i s-a sculat lui Becali. Punct. Nu trebuie căutata vreo logică acolo unde ea nu există.

Aşa i s-a sculat lui Becali, care face ce vrea el, cazul Nikolici nefiind decât paradigma acelor fenomene care au loc – în varii deghizamente, mai mult sau mai puţin stângace – la Steaua, în ultimii 9 ani.

Din parcurgerea tuturor acestor elemente (potenţialul lui Nikolici, rolul pedepsei, gravitatea normei sociale încălcate, istoricul Stelei în materie de raportare la pedepse şi la ocrotirea normelor sociale, contextul mai larg al „cazierelor”, statutul moral al lui Ilie Stan în faţa lui Becali, modul de raportare al oricărui angajat la unica forţă care dictează) concluzia este că asistăm la o mascaradă, potenţată mai ales prin modul în care societatea se raportează la ea.

*** *** ***

Încheind în nota intenţionată la început, „Acestea au fost faptele.”