07-11-11

Ura

Nu am nicio aşteptare şi, prin urmare, niciun reproş de făcut ălora care susţin din convingere (sau tâmpenie), direct sau indirect, voit sau nevoit, diformitatea genetică de azi. De asemenea, nicio aştepare de la amicii ăia care sunt şi aşa şi aşa.

Am însă o aşteptare de la cei foarte puţini care mai cred într-o speranţă, dintre cei foarte puţini care au fost de partea normalităţii, din capul locului.

Aş vrea să-şi exprime cât mai clar poziţia faţă de hidoşenia care-o ascunde pe Steaua, din unica poziţie care-mi pare normal a fi revendicată: poziţia urii.

Dacă pentru cei care nu mai au speranţă, sictirul şi dispreţul e tot ce le-a mai rămas, pentru cei care mai au o cât de mică licărire în posibilitate unei reînvieri, ura groaznică pentru cea care este Steaua, azi, îmi pare unica modalitate acceptabilă de raportare la situaţie.

Pentru că toţi cei care sunt stelişti cu adevărat şi cred într-o renaştere a Stelei, nu pot să vadă decât opusul raţiunii de a fi stelist în diformitatea de azi şi să-l urăscă pe măsura diferenţei dintre ce ar trebui să fie şi ce este.

Nu nepăsare, nu „mă mai uit, dar nu cu aceeaşi pasiune”, nu „asta nu e Steaua mea, dar ce să facem, ăştia sunt cu ăştia defilăm...”, nu „doar la finala Cupei şi atât”, nu „doar cu spurcaţii şi atât”, nu „doar cu ţiganii şi atât”, nu „în tribune pentru amintirea zilelor de glorie”, nu „m-am simţit stelist când a fost atacat Galamaz şi a răspuns Martinovic”, nu „mi-e indiferent, nu mă mai recunosc în acest club, nu mă mai interesează”, nu doar „nu mă mai bucur când câştigăm”, nu doar „mă bucur c-am pierdut, mă bucur că ratăm obiectiv după obiectiv, an după an”, nu „mă uit în gol”. Nu doar atât! URĂ!

A te distanţa de ce înseamna Steaua azi trebuia să devină echivalent cu a o urî. Pentru că doar aşa nu abandonăm simbolul, ci îl recunoaştem, întorcându-ne împotriva prezentului nedemn.

Ura pentru Steaua de azi păstrează Steaua în viaţă şi ura pentru Steaua de azi ne păstrează sănătatea psihică de stelişti.

Pentru toate câte le-am primit de la ea, nedând mai nimic în schimb, putem face minimul gest de a nu o abandona, prin minimul gest de a urî.

O ură profundă – grea – asupra a tot ce are legătură cu această Steaua de azi, înseamnă a o recunoaşte şi a o ajuta, astfel, pe Steaua. O ură viscerală, din inimă, asupra Stelei de azi – în mod direct, complet şi nenuanţat – estea cea care mai dă speranţă Stelei.

Asta – cel puţin mie unuia – îmi pare unica modalitatea prin care mai poate fi cineva stelist.

Filip Pindean