24-10-11

Avem timp şi avem spaţiu

Ştiu că una din principalele probleme pe care le ridică un stelist generic (nu o spun în sens peiorativ) când vine vorba de atitudinea din meciurile cu rivalele, e legată de orgoliul de nu fi umilit de adversar, adică de o teamă uriaşă ca rivala respectivă – ca tot unitar, suporteri, palmares, imagine, suflet, mentalitate – să nu ia un avans moral, printr-o victorie, sau o serie de victorii.

Nu vreau să fac teoria chibritului (să vorbesc despre fractura logică de a dori perpetuarea cancerului, prin aceste victorii, de a nu fi în stare de a pune ideea de Steaua în faţa burdihanului sau a ego-ului personal etc, sunt paradiscutate astea), dar aş dori să punctez nişte lucruri pe care le constat în jurul meciului cu Rapid (ele sunt cam lait-motiv).

Eu am o mare nedumerire în ce-i priveşte pe rapidişti. Văd, pe gsp, pe prosport, pe site-ul lor, că mulţi dintre ei contestă cu vehemenţă faptul că Steaua e promovată peste tot, în mod agresiv, nedându-şi seama că asta e starea care garantează faptul că vor avea o rivală la care se vor putea raporta din poziţii net avantajoase.

De fapt, nu contestatul este ideea pe care vreau s-o subliniez, ci faptul că ceea ce contestă ei – promovarea agresivă a Stelei – este transformat în elementul suprem care are un singur rol: de a justifica toate eşecurile Rapidului şi, implicit, caracterul şi imaginea publică a clubului vişiniu, care nu ar mai fi datorate strădaniilor sportive, ci altor factori – în generali puşi pe seama sistemului, al unei forţe tiranice, implacabile –care favorizează Ghencea. Mai precis, faptul că Steaua şi Becali sunt promovaţi infernal şi îndobitocitor este luat ca scuză absolut cretină în motivarea stării de azi Rapidului, când lucrurile stau exact invers.

O să dezvolt puţin. S-a stabilit că atâta timp cât e promovată agresiv, adică, atâta timp Becali e promovat agresiv, Steaua nu va ieşi neam din această stare de mizerie care va permite altora (Rapidului, în cazul ăsta) să realizeze performanţele pe care le visează de-atâta amar. Le dă un uriaş spaţiu de manevră rivalelor.

Adică, atâta timp cât la Steaua va fi circ (căci asta înseamnă „promovarea”), Steaua va schimba 5 antrenori, la Steaua se va vorbi despre jucători (ăia care vin, ăia care plecaă, ăia care au plecat, ăia care n-au plecat, că de ce n-au plecat, că sunt geniali, că sunt cretini, că o să facem rahatul praf cu milioane băgate în iarnă, că până de Paşti suntem pe primul loc că laie, că balaie), despre arbitri, despre Isus, despre adversari, despre legionari, despre off-side, despre restauraţie, şi Steaua va fi ţinută în mizeria care determină, la primul nivel fizic, rezultatele sportive. Le ştim cu toţii care sunt alea.

Pe scurt, cât timp Steaua va fi promovată, la Steaua va fi Becali, adică rezultatele vor fi mizerabile, iar adversarii vor putea zburda pe câmpii, să câştige titluri, să mai echilibreze din diferenţa de anvergură existentă. Asta e o axiomă, nu o mai discutăm.

Să-ţi doreşti, ca rival, o încetare a factorilor care determină mizeria rivalei şi, chiar şi în această stare de mizerie profundă a celor cu care te lupţi, să nu reuşeşti, pe un termen relativ lung, de 6-7 ani, nicio performanta rotundă (trofeu), superioară rivalei – aflate în mizeria maximă a existenţei sale –, şi să iei ca motivaţie pentru acest eşec istoric, adică să acuzi chiar acei factori care favorizau – la un nivel nemaintâlnit istoric – chiar obţinerea respectivelor performanţe, e de un absurd colosal.

De ce ne interesează pe noi asta? Din cauza expusă mai sus, Steaua îşi permite s-o fure în stil mare de la ţigănuşi, căci tot acest interval de cel puţin 5-6 ani, în care Rapidul avea libertatea absolută şi premise net superioare să câştige cel puţin 3-4 campionate, să participe în grupele Champions League, să joace semifinala şi poate finala CUPEI UEFA, adică să depăşească o barieră şi să salte cel puţin o treaptă în statutul ei istoric – cât timp Steaua era ţinută îngropată de Becali şi de Presă, adică de „promovarea” acuzată –, a fost irosit degeaba de către clubul giuleştean.

Nu numai de club, dar şi de către rapidişti. Rapidişti, prin faptul că nu conştientizează această stare de lucruri, pe care au trăit-o şi o trăiesc, şi impun aceleaşi mize absolut minore ca standard de existenţă al clubului (să-i batem pe spurcaţi meciul ăsta), reprezintă un definitiv handicap, care dă o marjă uriaşă de manevră suporterilor stelişti şi Stelei.

Dacă-i întrebi de ce au doar 3 titluri în 88 de ani, o să-ţi spună că au fost furaţi, dar n-o să-ţi spună că avalanşa de locuri 2 (14 locuri 2!) e cauzată de neprofesionalism, indisciplină, voinţă slabă, mentalitate de pierzători, delăsare, corupţie. O să-ţi spună că i-a furat Ceauşescu, deşi au vreo 10 eliminări din Cupă în faţa unor divizionare B şi C. Dacă-i întrebi de ce au doar 2 titluri de când nu mai e Ceauşescu, n-o să-ţi spună că n-au bătut la Bacău, că şi-au retras echipa de pe teren, că niciodată nu au declarat că au obiectiv titlul (adică şi-a promovat statutul de club minor), o să-ţi spună că-i Bancorex de vină, că Steaua a furat bani de la populaţie.

Deşi în ultimii cel puţin 15 ani Rapidul are exact aceleaşi condiţii ca Steaua (dacă nu mai mult, cu multe momente în care era pe un val de simpatie al presei, chiar al unei părţi din public), tot ce-au reuşit a fost să ia 2 titluri.

Principalul eşec al Rapidului nu este reprezentat doar de această cifră seacă de 2 titluri, în sine, ci de un lucru esenţial, care dă o uriaşă toleranţă steliştilor în gândirea şi impunerea atitudinilor lor.

Într-o perioadă relativ scurtă de timp (7-10 ani), dat fiind faptul că funcţionează legile naturale, se primeneşte semnificativ generaţia activă de suporteri ai unui club. E clar că orice suporter este construit după chipul şi asemănarea clubului, nu există dubiu. Faptul că rapidiştii sunt închistaţi în mize ridicol de neimportante şi nu atacă esenţa stării pe care o trăiesc – faptul că în ultimii 6 ani n-au câştigat nimic, deşii alţii au fost ţinuţi cu piciorul pegrumaz –, ne garantează că, oricât de mizerabilă ar fi starea Stelei, Rapidul va sta pe loc, iar rapidiştii vor rămâne – ca mentalitate, adică, ca ceea sunt – înlemniţi în starea care nu poate provoca nicio îngrijorare Stelei.

Ei tot aceiaşi loseri veşnici cu mentalitate periferică vor rămâne. Au dovedit-o prin faptul că în ultimii ani au concurat singuri şi aveau posibilitatea să se detaşeze net, ca rezultatele, ca imagine, ca statut, ca număr de suporteri, dar NU au făcut-o, în cele mai favorabile momente din întreaga istorie a clubului. Ăsta e Rapidul, iar rapidiştii sunt dominaţi de acest caracter, care le este transmis şi pe care ei îl transmit mai departe, realizându-se o buclă ce-i va ţine prizonieri. Acel caracter care garantează o largă marjă de manevră pentru Steaua, adică pentru fiinţa ei morală.

Rapidul şi rapidiştii nu avansează şi nu câştigă, chiar dacă sunt singurii care concurează. Iar faptul că ei nu recunosc, nu abordează cauzele directe ale eşecurilor, sau neagă această stare, o ocultează şi găsesc „n” motivaţii, garantează Stelei că niciodată ei nu vor ieşi din starea profundă de frustrare şi de minciună în care trăiesc, adică nu vor fi niciodată altceva decât ceea ce sunt azi: loseri veşnic frustraţi, care inventează legende ce ascund adevăratele motive ale eşecurilor, perpetuând această caracteristică de eşec a clubului la infinit.

Avem vreo 10 ani în care Steaua se poate reforma prin măsuri extreme, fără a ne gândi că ţiganii vor căpăta vreun avans în timpul ăsta. Sunt încremeniţi într-o micime din care au arătat că nu pot ieşi şi nu vor ieşi niciodată. Rapidiştii sunt frustraţi, loseri, suferă de mania persecuţiei şi favorizează mediocritatea clubului Rapid prin mistificări grosolane permanente, pe care au ajuns să le creadă, care fac parte din cultura lor primară şi care le va determina şi viitorul.

Rapidiştii sunt condamnaţi genetic şi îşi condamnă şi clubul, treaba noastră e să nu devenim ca ei. Trebuie să abordăm lucrurile esenţiale care ne macină şi să ne rezolvăm problemele, fără a ne raporta, adică fără a ne agăţa de o problemă care este demonstrat că nu există.

„Umilinţa încasată”, „orgoliul nostru de stelişti în faţa rivalelor”, „nu suport să ne bată”, „spiritul de învingătoare al Stelei”, încep să devină acelaşi tip de lozinci – vătămătoare pentru Club –, care provoacă altora batjocura pe care-o încasează şi care le ţine clubul în starea pe care chiar ei o provoacă (şi o acuză, în acelaşi timp): „Ne-am luptat cu Ceauşescu”, „am fost persecutaţi”, „abjecta fiţuică anti-românească profund asevită Stelei gazeta sporturilor”, „suntem un club de intelectuali”, „comisiile Ligii ne-au negat nuştiucâte titluri”, „arbitrii ne fură”, sau „Dinamo e blestemată în Europa”.

Încă avem timp şi încă avem spaţiu să facem ce trebuie.


Estragon