21-09-11

Primul aur olimpic românesc: stelistul Iosif Sîrbu

Astăzi, 21 septembrie 2011, se împlinesc 87 de ani de la naşterea primului medaliat cu aur olimpic din istoria clubului Steaua şi din istoria întregului sport românesc.

Iosif Sârbu (aproape 2 decenii pentru Steaua), a reprezentat Clubul Sportiv al Armatei la Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952, tir-istul român reuşind prima medalie de aur din istoria ţării noastre. Prima ediţie a Olimpiadei cu participare românească avea să aducă mari aprecieri sportivilor clubului Steaua, performanţele delegaţiei române fiind realizate exclusiv de către sportivii militari.

Astfel, pe lângă aurul lui Iosif Sârbu, boxerii Vasile Tiţă şi Gheorghe Fiat cuceresc medaliile de argint, respectiv bronz. Delegaţa României se întoarce acasă cu 3 medialii, un aur, un argint şi un bronz, toate cucerite de reprezentanţii clubului Steaua.

În continuare, prezentăm, în preluare, o biografie sintetizată şi neromanţată a lui Iosif Sârbu (apud. Aur olimpic românesc, de Horia Alexandrescu, Bucureşti, 1980, Editura Sport-Turism, pp. 16-27, în /wiki/Iosif_Sirbu, modificat ultima dată la 29 apr. 2011), în care se punctează destul de clar un contur meritoriu al marelui nostru sportiv, primul campion olimpic al sportului românesc. Cu albastru, intercalate, citate din declaraţii făcute de Iosif Sârbu, în decursul anilor.



„Iosif Sîrbu (n. 21 septembrie 1925, Şibot, Alba – d. 6 septembrie 1964) a fost primul campion olimpic român din toate timpurile, la disciplina tir, în cadrul JO Helsinki – 1952 (proba de tir, armă liberă, calibru redus, 40 focuri, poziţia culcat). Multiplu campion naţional şi balcanic.

Începutul sportiv
Tatăl său, Dănilă Sârbu, trudea din greu un petic de pământ neroditor, iar când Iosif avea doar patru ani acesta a plecat la Bucureşti pentru o sujbă bună. Mutarea întregii familii a avut loc peste trei ani. Iosif pune mâna pe puşcă la vârsta de 12 ani, fiind iniţiat de tatăl său ca prim antrenor. La 14 ani îşi trece în palmares cea dintâi victorie la Cupa Oraşului Bucureşti în întrecerea elevilor, la proba de armă sport, cinci focuri, din poziţia culcat, fiind la un punct distantă de punctajul maxim (49 din 50). Provenind dintr-o familie modestă, această victorie clară este dată repede uitării.

După aceea vine războiul şi soldatul Iosif Sârbu luptă pentru Eliberare, participând între timp la concursurile militare cu arma de război. În 1946 participă şi câştigă concursul naţional de tir cu 358 de puncte la armă liberă poziţia în picioare.

Trâmbiţele asurzitoare ale fotbalului au amuţit treptat, dincolo de zidurile adolesceţei.

Viaţa sportivă înainte de Olimpiadă
În 1947 este campion balcanic cu un total de 391 de puncte la armă liberă, poziţia culcat.

În anul 1949 cu patru titluri naţionale pentru Steaua, deţine supremaţia internă a acestui sport. Tot în acel an, la proba 40 de focuri culcat, nu putea trece de pragul 399. Pentru a ajunge la perfecţiune corespondează cu finlandezul Janhonen, campionul mondial al zilei, care îl determină pe român să caute şi să găsească soluţii noi în construcţia şi reglajul armei, dar cu toate astea nu trece de 399. Astfel vine anul 1952 cu dubla mare confruntare: Campionatele Mondiale de la Oslo şi Jocurile Olimpice de la Helsinki.

Ajuns în Ţara celor 1000 de lacuri, Iosif îl vede la startul probei sale preferate pe americanul Jackson (singurul din lume care atinsese cele 400 de puncte) şi pe sfătuitorul său de taină, Janhonen.

La aşa-numitele concursuri pentru insignă, Iosif Sârbu a cucerit aurul la armă liberă cu calibru redus, poziţia în picioare, cu 371 de puncte şi două arginturi la acelaşi tip de armă, poziţiile culcat şi în genunchi. Peste numai câteva zile va obţine a doua insignă de aur la proba de armă liberă poziţia în genunchi, 40 de focuri, cu o performanţă de 385 de puncte.

Şi trăgătorul e singur. E doar cu sine însuşi…

Marea victorie, prima Olimpiadă

Pentru Iosif Sârbu, Olimpiada s-a desfăşurat pe Poligonul Malmi, care se afla la 26 de kilometri de Helsinki. Pe mulţi dintre concurenţi Iosif deja îi depăşise în Norvegia, dar rămâneau marele Jakson şi ţintaşul sovietic Boris Andreev, creditaţi printre marii favoriţi.

Finaliştii probei de armă liberă calibru redus, 40 de focuri, poziţia culcat, sunt chemaţi la standuri. În aceste clipe Iosif Sârbu se gândeşte la imposibilul 400: Hai să le arătăm de ce suntem în stare! Că n-au prea auzit de noi!

Aşa va începe una din cele mai fantastice finale din istoria tirului.

Iosif Sârbu înscrie primul decar din primul foc, dar asta nu-l entuziasmează, ştiind că până la final mai este mult, astfel încât seria decarilor continuă. Numai că acest lucru îl realizase între timp şi contracandidaţii Andreev, Boa, Spören, Horber şi Jakson.

Momentele de încordare se scurg cu repeziciune şi vine clipa ultimului foc. Iosif simte un fior lăuntric, luneta arătându-i clar că se află la un foc distanţă de imposibilul 400. Trebuie să reuşească cu orice preţ! Respiră adânc de câteva ori, se asează din nou în poziţie de tragere, potriveşte arma îndelung, fixează la nesfârşit cătarea pe baza ţintei şi, în fine, blochează respiraţia. Arătătorul începe să apese imperceptibil pe trăgaci, milimetru cu milimetru. Şi plumbul porneşte, purtat de un fir spre inima ţintei. Se uită după aceea prin lunetă vede rezultatul dar îşi înfrânează foarte greu bucuria omenească.

Se uită curios la acele ceasornicului, constatând că toată tragerea a durat 70 de minute; în acest scurt timp a fost posibilă realizarea perfecţiunii probei de tir.

Iosif a aflat vestea victoriei atunci când trăgea seria din poziţia din genunchi. Nu s-a mai putut concentra, simţind o istoveală plăcută cum i se strecuraseră în corp. În fine s-au anunţat rezultatele oficiale, Iosif şi Andreev fiind la egalitate, cu 400 de puncte, victoria fiind apropiată de cel care avea mai multe muşte, adică gloanţe ce au lovit mijlocul negru a ţintei.

Astfel, doi olimpici aveau egalitate pe record mondial şi olimpic. Victoria în cele din urmă a fost acordată lui Iosif deoarece conducea cu 33 de lovituri în mijlocul ţintei, faţa de cele 28 ale adversarului. Atunci, la Malmi, s-a auzit PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ISTORIE IMNUL ROMÂNIEI.

În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de cameră. E o sonată pentru vioară solo. Totul e limpede şi viguros.

Clasamentul competiţiei a fost următorul:
1. Iosif Sârbu (România) 400 p. (33) – campion olimpic
2. Andreev (U.R.S.S.) 400 p. (28)
3. Jakson (S.U.A.) 399 p.
4. Boa (Canada) 399 p.
5. Spören (Germania) 399 p.
6. Horber (Elveţia) 398 p.
7. Leskinen (Finlanda) 398 p.
8. Moreira (Brazilia) 398 p.

În acele momente, mulţi munţi de cerneală au curs pentru această victorie, deoarece primii clasaţi au fost la egalitate de puncte, acestea fiind maxime, iar diferenţa între ei fiind infimă. Un alt motiv fiind acela că tabloul general al competiţiei arăta clar că medaliile şi ordinea fusese grav modificată de prezenţa sau absenţa unui punct. Realizând o comparţie: campionul olimpic din 1976, de la Montreal, americanul Murdock, a realizat 398 de puncte. Dacă ar fi fost la Helsinki s-ar fi mulţumit cu locul şase.

Între două olimpiade

Nu după mult timp de la marea victorie, Iosif Sârbu află de la medicul oftamolog că ochiul drept nu mai trebuie forţat în nici un fel.

În astfel de momente, cel care devenise primul maestru emerit al sportului românesc, nu s-a gândit să renunţe la activitatea sa şi să se retragă în plină glorie, gândindu-se cum să continue cu celalt ochi. Atunci a aflat că un alt tirist, maghiarul Tacaks, a reuşit să tragă cu mâna sângă după ce şi-a pierdut mâna dreaptă.

Astfel, Iosif Sârbu se îndârjeşte şi caută cu febrilitate soluţia, care vine în cele din urmă, inventând un sistem care va fi brevetat în cele din urmă de americani, în 1955. Noul mecanism consta în deplasarea sistemului de vizare, prin intermediul unei tije.

Aici nu e teren de fotbal, ci o catedrală a sportului. Dacă vreţi să intraţi în ea, păşiţi în vârful picioarelor, iar dacă aveţi alte gânduri, dispăreţi repede, că pe aici se mai răsucesc şi urechi...

A doua olimpiadă si a treia

În aceste condiţii va reuşi la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice (Melbourne 1956) să se claseze pe locul cinci, în proba de armă liberă calibru redus, 60 focuri culcat, realizând 598 de puncte din 600 de puncte, la numai un punct de medaliatul cu argint, şi la două de campionul olimpic, canadianul Quelette, care egala recordul de maxim 600. În acele vremuri, datorită faptului că recordurile se spărgeau din ce în ce mai des, Federaţia Internaţională se decide să micşoreze dimensiunea muştelor. La Kiev, în 1957, Iosif Sârbu îl învinge pe campionul olimpic de la Melbourne în proba 3 ori 40 de focuri, Anatoli Bogdanov.

La Olimpiada de la Roma, campionul avea 35 de ani. Calificarea în finala competiţiei nu a fost o problemă, dar nu a mai putut să se bată pentru medalie, clasându-se pe locul 12, jurându-si să revină mai pregătit peste patru ani, la Tokio.

Însă această promisiune nu a putut să mai fie onorată. Din motive încă neelucidate, s-a sinucis, la 6 septembrie 1964”.

În tir totul e grav şi profund…