21-09-11

Sunt teribili amicii...

De mult nu-l mai întâlnisem. Îl ştiam de când eram amândoi mici, când o apăram pe Steaua înfrântă la Dortmund şi spuneam că golul lui Călin e peste cel al lui Riedle, că Lăcătuş e peste Moller, ca Sabin e lângă Chapuisat.

Combătea straşnic amicul. Se lua în piept cu orişicine atenta la onorea Stelei. Sărea ca un soldăţel de plumb în adversarul care susţinea orice alceva decât superioritatea istorică a clubului militar, apoi, dacă acesta se ridica de pe scaun, se retrăgea grăbit, ca şi cum n-ar fi fost acolo. Dar n-are a face, se lua în piept.

Câteodată mă făcea să dau 2-3 paşi înapoi, parcă trăia într-o lumea doar a lui. N-ar fi obosit să explice, cui avea chef să-l asculte, că Lăcătuş a vrut să lovească mingea, nu să-l distrugă pe Ardeleanu, care are o vină chiar mai mare, pentru că se uitase ciudat la el, şi că scuipaţii şi înjurăturile sunt apanajul caracterul învingător, superior prin natură. Era fanatic, dar combătea straşnic.

Steaua uber alles, prin pase, goluri, driblinguri. Rezultate. Nu conta nici că era Păunescu, nici că era Piţurcă, nici că era Zenga, nici că era Hagi sau că era Ţiţi. Nici că jucam defensiv, nici că jucam ofensiv, nici că mai blătuiam şi noi, nici că alergam cu bani după alţii. Rezultate! Misia înainte de toate, iar misia era Steaua uber alles.




Când s-a confirmat cancerul, amicul era în prima linie. Şi vedea mizeriile.

►Grotescul urcării pe tron.
►Grotescul de a avea supuşi.
►Grotescul de a alerga cu bani după autocare, în numele Stelei.
►Grotescul de a pune fularul lui Dinamo de gât. Şi al Rapidului. În numele Stelei
►Grotescul de a lua la bătaie un prezentator tv de culoare, care a citit nişte replici. În numele Stelei.
►Grotescul de a agresa cel mai cunoscut ziarist român al momentului, în numele Stelei.
►Grotescul de a suna un om de fotbal şi de a-l înjura 10 minute la rând, în numele Stelei.
►Grotescul de a turna un pahar de vin în capul unui om aflat la restaurant cu familia. Pamflet în numele Stelei.
►Grotescul de a-ţi forţa partenerul şi prietenul să-şi dea demisia, consacrând implicarea şi abuzul care vor defini restul.
►Grotescul de a demite un antrenor aflat pe primul loc, cu 3 etape înainte de final.
►Grotescul de a transfera jucători câştigaţi la cărţi.
►Grotescul de a folosi echipa pentru defilări electorale.
►Grotescul de a ameninţa proprii fotbalişti cu tăierea tendoanelor.
►Grotescul de a ieşi din club cu sacoşe de bani din încasări.
►Grotescul de a mazili toţi steliştii formaţi în zeci de ani şi a-ţi aduce rudele sălbatice în Steaua, pentru Steaua.
►Grotescul de a umili glorii ale clubului, cu salarii de 200 de euro, nici ăia daţi la timp.
►Grotescul de a cumpăra sufletele unor foşti şi de a-ţi bate joc de ei, public şi repetat, pentru Steaua, în numele Stelei. Cam bea el, dar asta e, o să-i zic să nu mai bea. Găseşte 1000 de euro pe chiuvetă, face ce-i spun.
►Grotescul de a face Virgil şi Mache transferuri pentru Steaua
►Grotescul ca unul care a fost arătat public cu pula-n mână, la labă, în cantonamentul Stelei, să reprezinte în continuare, public, Steaua.
►Grotescul ca Boloni sa fie facut bozgor obraznic. Jenei, moş senil. Iordănescu, bolnav cu capul. Alecsandrescu, şpăgar. Balint, homosexual. Dumitru, alcoolist.
►Grotescul ca Hagi să fie adus special pentru a fi umilit.
►Grotescul ca alţii, colegi ai lui Hagi, să fie nerăbdători să vină în locul lui, după ce s-a întâmplat.
►Grotescul de a avea ca preşedinte un huligan care a coborât din lojă, urmat de gărzi de corp, pentru a da un pumn în gură cuiva, în public şi în direct.
►Grotescul de a-i găsi circumstanţe atenuante derbedeului de preşedinte, care a acţionat în numele Stelei.
►Grotescul de a avea ca reprezentant un animal cu sute şi mii de exhibări ale patologicului, în numele nu a altcuiva decât al Stelei.
►Grotescul de a fi păpuşi impasibile la zeci de scene recurente, cu promisiuni, cu trâmbiţe, cu vise, urmate invariabil de realitatea dură, care este garantată a se repeta la infinit.
►Grotescul unor umilinţe neînchipuite şi imposibil de realizat sportiv; adică, grotescul de a întoarce Steaua împotrivei Stelei.
►Grotescul ca cea mai mare prostituată cunoscută şi recunoscută din istoria fotbalului românesc sa fie asimiliată Stelei;
►Grotescul ca eventualul bine făcut de această curvă repugnabilă să fie de „n” ori mai nociv decât „n” eşecuri, decât „n” contraperformanţe;
►Grotescul de a folosi Steaua ca să omori Steaua.
►Grotescul de a te substitui programatic, pentru aproape un deceniu, Stelei.
►Grotescul de a fi aplaudat pentru asta.
►Mai ales, grotescul de a-ţi fi susţinute expresiile forţate asupra Stelei.

►În fine, grotescul de omorâ ceva, pentru ca tu să te naşti.
►Grotescul unei alegeri simple: pentru ca să trăiasca Steaua, trebuie să moară el, iar ca să trăiască el, trebuie să moară Steaua.




La toate astea, amicul combătea straşnic. Nu voi uita niciodată o scrisorică trimisă de amic, cu ceva ani în urmă. Nu mulţi, unul sau doi. E teribil:

Degeaba ducem in carcă o istorie fabuloasă cand jucatorii (sic!) pe teren nu fac altceva decat să-i pună cruce si să-si incruciseze jeturile de urină peste tot ceea ce odată insemna Steaua. Deci, jucătorii îi puneau cruce Stelei şi se pişau pe istoria ei, nota bene!

Ne punem singuri coarne, ne facem si ne ridicam singuri statui, ne amagim cu rezultate modeste ridicandu-le si transformandu-le la rang de realizari nemaiintalnite, de performante extraordinare desi in fond sunt doar banalitati. Ne amăgim cu rezultate, ne ridicăm singuri statui.

Zbieram ca infierati cand cineva indrazneste să ne scoată din oceanul de metafore si laude in care ne scaldam, catalogam astfel imediat ca antistelist, javra cioara franar pe oricine, ii raspundem superficial cu niste rezultate din trecut, si urmam neclintiti linia de premarire si exaltare a echipei noastre fară a avea nici jumatate de motiv, se pare că panzerul stelist a apus de mult. Oceane de metafore şi laude, fără motive. Linia de exaltare, motivată de nimic, căci panzerul stelist a apus...

Nu am să vă vorbesc despre o Stea triumfalistă si glorioasa ci despre Steaua Bucuresti, despre o stea tuberculoasă care tipă isteric după ajutor dar refuză categoric incizia si bisturiul pentru a se salva. Steaua e tuberculoasă, ţipă după ajutor, dar REFUZĂ CATEGORIC INCIZIA şi BISTURIUL PENTRU A SE SALVA.

Steaua de acum a devenit o echipă morbida aflată intr-o stare latentă de descompunere, carcterizată de o culoare vanată si de emanatia unui miros de starv. Starea de acum e morbidă. Steaua e doar un stârv. Starea Stelei e de descompunere latentă.

Steaua noastră de azi e cea care are ca principal merit umplerea visteriei si trecerea pragului electoral. Steaua noastră e cea care face prajini de audienta, care poate fi terfelita calcată in picioare, facută carpă de pantofi, flegmată si umilită de toti. Steaua înseamnă DOAR umplerea visteriei şi audienţa care o omoară.

De mult terenul din Ghencea are aceiasi semnificatie ca santul din fata mahalalei, de cel putin un deceniu administratia Stelei este formată din oameni pentru care streangul ar fi o binecuvantare si nu un supliciu, zeci de caractere patibulare se perindă fatarnic prin Templu desi in afară de perfidie si demagogie, hoiturile lor nu degajă nicio altă stare. Ghencea a devenit un cimitir, din cauza cadavrelor prezente la infinit, care o determină pe Steaua până la infinit.

M-am saturat de eructatiile canceroase in care se promite cu nemiluita si nu se realizează nimic, de cavaleri erijati in aparatori ai stelismului desi actiunile lor ascund cele mai veroase malversatiuni, de exhibari ale milosteniei aflate la limita patologicului. Eructaţiile canceroase sunt favorizate de promisiuni crezute la infinit, care sunt, de fapt, apanajul mitei, pomenii, celor patru labe, care nu sunt altceva decât malversaţiuni menite să perpeteze cancerul.

Da dragii mei, asta este Steaua de astazi, o copie anemică a unui nume pe care toti il avem scris in suflet cu litere de aur, o echipă al carui puls sistolic este in fiecare dintre noi dar care din pacate isi urmează cu damnare destinul. Cred că aceasta este adevarata stare a lucrurilor, de aceea nu merge jocul echipei noastre, si nu din n motive pe care le tot inventam, desi si acestea sunt acceptabile uneori, dar nu la infinit.

Rezumat: Steaua e pe moarte, damnată de promisiuni, hoituri cu care ne-am obişnuit, POMENI care ascund malversaţiuni şi demagogie, exaltări menite să susţină eructaţiile canceroase – audienţe, praguri electorale, umplerea visteriei. Degeaba ducem în cârcă o istorie fabuloasă. Steaua e căzută într-un ocean de metafore şi speranţe – amăgitoare – care favorizează refuzul categoric al bisturiului, unica modalitatea de a se salva. V-am spus, e teribil amicul...





De-atunci încoace l-am evitat cât am putut. Să-l susţii pe absurd pe Lăcătuş în faţa lui Moller (şi alte de-astea) nu era nimic dramatic, dar susţii absurd pe cine începuse el să susţină, era.

Avea erupţii – la fel de sincere precum scrisoarea de mai sus –, pe care nu doar că nu le puteam explica, nici accepta, dar nu le puteam nici înţelege şi demolau neechivoc orice demers brodat pe temă. El, însă, îmi mai trimitea destul de des poze cu femei goale, sau îmi aducea la cunoştinţă informaţii precum că Ioanei Popescu i-a plăcut când i-a supt-o lui Mutu, căci acesta o avea uriaşă, dar, în amintirea zilelor în care Lăcătuş era mai mare decât Moller, nici nu le băgam în seamă.

Nu se schimbase, era acelaşi când mă suna să mă înjure, apoi nega că a vorbit cu mine, deşi pe mine mă sunase şi deşi doar noi doi eram în preajmă. Şi făcea el mai multe alte de-astea. Era acelaşi când tremura la fiecare meci al Stelei pentru victorie. Recunoştea mândru: eu nu pot să-mi doresc niciodată ca Steaua să piardă. Şi spera victorii şi combătea straşnic atunci când alţii nu le doreau, chiar dacă însemnau pomana care perpetuează cadavrele, adică susţineau eructaţiile canceroase la infinit.

Când alţii exprimau unica soluţie a bisturiului, era de acord amicul (şi ce straşnic combătea...), dar exact în acelaşi timp juisa la gândul unei victorii cu Dinamo, în Cupă, sau împotriva Rapidului, sau împotriva orişicui. Câştigarea campionatului l-ar fi făcut cel mai mândru. Cu câtă ardoare recunoştea că vrea performanţa. Cât de deschis invoca pomana pe care o spera cu toată fiinţa, dar nu pentru a-şi pune singur coarne şi a-şi face singur statuie. Pentru ce, el ştie. Câtă exaltare la amicul, mai rar la altul.




Deunăzi l-am reîntâlnit după atâta timp. Eram cu un prieten de la Berlin, l-am văzut pe amic în centru, pe Antonescu colţ cu Petru Groza (depinde de unde vii), şi-am stat la masă cu el, în timpul meciului cu Schalke 04. M-a abordat îndatoritor: „Omule, îţi respect enorm articolele şi opiniile, precum şi modul în care scrii şi mai ales te respect pentru modul direct şi fără ocolişuri în care le spui.”

Era acelaşi ca atunci când spunea că Lăcătuş e peste Moller, sau că Steaua este un cadavru susţinut de promisiuni crezute şi de pomeni aflate la limita patologicului, care nu urmăresc decât umplerea visteriei, care să menţină cadavrul.

Îmi zice, după meci, vădit emoţionat, pătruns de moment: «Începutul pare promiţător, un punct câştigat în faţa celei mai puternice echipei a grupei contează mult, iar dacă vor veni şi rezultate pozitive în confruntările cu AEK Larnaca şi Maccabi putem accede după 5 ani de absenţe în primăvara europeană. »

Mă uit la el, pe jumătate distrat, pe jumătate enervat. Îl ştiu de când eram mici şi apăram Steaua, şi chiar dacă, între timp, a făcut cerere de renunţare la creştinism, căci un popă i-a luat faţa la semafor, nu ştiu dacă glumeşte sau e serios.

E mai mult decât serios, chiar încrâncenat şi chiar convins.

Îi spun, mai mult ca să sparg tăcerea jenantă: Păi bine, mă, pizdă, ai uitat ce scrisori îmi scriai? Trecuseră 3 ore de când ne revăzusem şi de când îmi respecta enorm opiniile, oricum, mai puţin decât de atunci când scria scrisori, şi găseşte de cuviinţă să răspundă convins la fractura logică, morală, existenţială în care era: «Mi-e silă că tu eşti stelist, cu halul ăsta de limbaj. »

Prietenul berlinez intervine şi-i urlă gentil în faţă amicului: «Decât o fiinţă de curvă cu limbaj sănătos, mai bine o fiinţă sănătoasă cu limbaj de curvă. »

După care, pentru a detensiona atmosfera, o dă în parabolice: «Oricum, asta-mi aduce aminte de o istorioară interesantă » – începe prietenul berlinez. «Când ajunsese Svejk în salonul de simulanţi, tocmai atunci se încinsese o discuţie aprinsă despre mâncare. Unul dintre combatanţi, un domn pricăjit, fără ochelari, cu un nas încoroiat, doar ce începuse a povesti o istorioară. Zicea: «la mine în regiment, avem pe unul care-şi dă aere, se crede foarte grozav. Într-o zi însă, i-a pus capac domnul colonel, care ceruse friptura făcută mediu şi o primise făcută bine.

Atât i-a trebuit domnului colonel, care nu acceptă indisciplina. Mereu ne zice: «Ein man, ein wort. Aţi înţeles, bestiilor? Fac eu oameni din voi! » Ei bine, ce credeţi că făcu domnul colonel cu ăsta de se credea grozav?

Îi puse în faţa un căcat şi-i ordonă să-l mănânce pe loc. «Să te înveţi minte altădată, ticălosule», urlă din toţi rărunchii domnul colonel.

Foarte îndatoritor, ăl` de făcea pe grozavul îl întrebă pe domnul colonel, cât se poate de politicos: «Stimate domnule colonel, purced negreşit la sarcina pe care mi-aţi încredinţat-o. O voi duce la îndatorire cu onoare. Rog a comanda să mi se aducă nişte tacâmuri, precum şi un şervet. Şi încă ceva, domnule colonel, observ cu profundă indignare că acest căcat are un fir de păr pe el. Eu aşa ceva nu suport, domnule colonel, mi se face rău pe loc dacă văd un fir de păr în mâncare. Suntem oameni civilizaţi, totuşi. Rog a porunci să mi se aducă alt căcat – fără fir de păr –, şi-l voi mânca negreşit; este chiar marea mea plăcere să o fac. Dar am şi eu onoarea mea de om. Demnitatea înainte de toate! »

Amicul se înroşi tot. «Sper că nu te referi la mine», se răsti la prietenul care, nu ştiu de ce, era pe sub masă de râs.

Îl privesc şi nu ştiu dacă să-i spun sau nu: «Ori eşti cretin (medical), ori esti o lichea fara pereche şi atunci e explicabil să-ţi exprimi speranţe în viitor – construite prin pase şi şuturi –, la 3 zile după ce Becali spunea că dacă vrea să nu joace X nu joacă X, dacă dă ordin trebuie să se execute, dacă vrea să facă antrenorul aşa, face antrenorul aşa, că el e patron şi Steaua înseamnă el. La 5 zile după ce managerul Stelei bate un om, la 2 zile după ce apare ca angajat la o televiziune.

În aceiaşi zi în care Steaua joacă meciul de acasă la Cluj. Cu Mache pe banca, cu Ogăraru departe, damnată de promisiuni şi hoituri cu care ne-am obişnuit. »

Nu ştiu dacă i-am spus-o cu voce tare sau doar am gândit-o: «Deci, cand iti exprimi speranţe – construite pe pase şi şuturi –, în timp ce tot fondul – care garanteaza viitorul – este tarat de exact acelaşi grotesc, chiar exacerbat, pe care îl acuzi câteodata, ori eşti cretin (medical), ori esti o lichea fără pereche.

Speranţă în mai bine, prin pomana care susţine cadavrul, prin meciul, rezultatul sau performanţa care susţine ratingul sau visteria, adică susţine cancerul, adică susţine tot ce acuzi. Adică, tu, mein freund, susţii tot ce acuzi ».

Amicul se uită la mine cu ură şi borăşte. Nu i-o fi căzut bine wurstul. De-acum totul e natural, lin, hâd şi fără dicrepanţe.

Peste 5 zile, îmi dă un mesaj: Îşi revine şi Costea. Tot voi plângeţi! Forza Steaua!

Amicul, e teribil amicul.

Sunt teribili amicii...

Victor Ranga de Höchenţolerrn