13-05-11

Povestile lui Mitran, ep. 28: Un sfert de veac de singuratate

Ceauşescu era la apogeu, la Cernobîl se produsese catastrofa la reactorul care de câteva zile ataca radioactiv Europa, iar la noi în ţară începuse să se afle, biletele la teatru în Bucureşti se găseau rar, greu, pentru că spectacolele erau majoritatea superbe, aşteptam Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic şi cartea cu povestea sa scrisă de Ioan Chirilă, mâncare nu se prea găsea, la facultăţi erau pregătirile pentru admitere, în licee era aceeaşi pregătire, Steaua eliminase pe Anderlecht Bruxelles şi se calificase, neverosimil, în finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal şi nimeni nu-i dădea vreo şansă în finala cu Barcelona de la Sevilla. Eu eram la liceu şi mă pregăteam, cu meditatori, ca toată lumea „decreţeilor”, pentru facultate, la Filologie.

Meciul de la Sevilla îl ştiţi. Îl ştim cu toţii, pe de rost, de la comentariul frază cu frază al lui Teoharie Coca Cosma – „Suntem finalişti!”, „Apărăăă Duckadam!” „Lăcătuş trebuie să înscrie! Lăcătuş va înscrie!” – până la intrarea în joc a antrenorului Iordănescu. Aşa a fost atunci şi dincolo de astfel de amintiri puţine se mai ştiu.

Acum două zile eram la Barcelona pentru meciul cu Real Madrid, meci pentru o altă finală de „Copa Europa”, cum spun spaniolii. Eram la o cafea cu mai mulţi prieteni, toţi strânşi în jurul lui Hagi şi al lui Gică Popescu, în aşteptarea intrării în direct la televiziunea publică. Inevitabil, de la meciul lor trecem la meciul nostru de acum un sfert de secol. Nici Hagi şi nici Gică Popescu n-au prins acele tricouri ale Stelei, primul l-a îmbrăcat peste 9 luni, la Monte Carlo, pentru Supercupa Europei, marcând golul victoriei cu Dinamo Kiev, Baciul abia în 1987-1988, când a şi jucat până în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, Steaua fiind atunci eliminată de Benfica.

Revin. Eram deci la Barcelona, comentând Barcelona, pe Guardiola, pe Messi, pe Mourinho, în fine, era un regal, alături de Hagi şi Gică Popescu. La un moment dat, Hagi îşi aminteşte: „Gică, ce joacă Barcelona azi e exact ceea ce ne cerea nea Imi la Steaua…” „Şi la naţională, spune Popescu. Ţii minte că nu ne lăsa, la lot, să conducem mingea… Pas şi fugi, pas şi demarcare, pas şi pleci… parcă îl aud.” „Exact. Iar dacă ţineai mingea, o dădea la adversar… Nu-i spuneam tiki-taka, dar aici era secretul Stelei. Viteză şi pasă.” Hagi închide ochii şi, pentru o clipă, zâmbeşte. Steaua de acum 25 de ani, când a luat Cupa, făcea ce face Guardiola azi cu Xavi, Iniesta şi Messi.” Apoi subiectul trece ca o amintire, ca o părere.

Cafeaua e pe sfârşite. Ne ridicăm de acolo, din port, de la „Barca de Salamanca”. În aşteptarea taxiului, ne strângem pe trotuar ca să treacă un grup de fani ai Barçei, vreo 7-8, îmbrăcaţi cu toţii în tricourile blau-grana. Pentru o altă clipă, în soarele Mediteranei, Hagi şi Gică Popescu par, printre catalanii care trec zgomotoşi, Messi şi Puyol. Doar părul, un pic grizonat, îi trădează. Silueta şi privirea nu. Cât despre Duckadam, Iovan, Belo, Bumbescu, Bărbulescu, Tudorel, Miţi, Loţi, Balint, Lăcă şi Piţi, ei urmau să intre peste câteva ore în teren, pentru altă echipă, sub un alt steag, cu alte nume, în alte timpuri: Valdes, Pique, Busquets, Villa… E o iluzie, ştiu. De un sfert de veac ştim toţi că fără ei, de atunci, n-am avea amintiri. Adică n-am avea nimic. Suntem singuri, uriaşii s-au retras între timp şi uneori ni se pare că, brusc, au întinerit, că sunt tot ei. Nu sunt. E doar o iluzie şi o singurătate. Dar, cândva, Steaua era peste Barcelona şi câştiga Cupa Campionilor Europeni la Sevilla.

farablaturi.ro