13-05-11

Cristian Topescu si marea ratare de la Sevilla

Cel mai mare comentator sportiv român al tuturor timpurilor, aşa cum reiese din toate topurile naţionale, a privit finala Stelei de la Sevilla ca mai toţi românii: acasă, cu familia, la un televizor din sufragerie. Cristian Țopescu stătea de trei ani pe tuşă după ce un comentariu imprudent i-a adus interdicţia de a-şi mai aşeza vocea peste vreun meci difuzat de postul public de televiziune.

Crainic de stadion la echipa militară în 1986, Topescu şi-a luat o palidă revanşa însoţind câţiva jucători ai Stelei în oraşele de provincie pentru a trâmbita victoria de la Sevilla. S-a plimbat prin mai toate garnizoanele militare ale patriei preamărind succesul roş-albastru şi explicând că nimeni nu l-a împuşcat pe Duckadam.

Unde vă aflaţi în timpul meciului Steaua - Barcelona?

În perioada 1983 - 1990, din cauza unor afirmaţii făcute la Televiziunea Romana, am fost trecut pe banca de rezerve, sau, mai direct spus, suspendat. În tot acest timp, am revenit la clubul unde am făcut sport de performanţă mulţi ani, la clubul Steaua. Lucram la biroul de presă al clubului şi, la un moment dat, antrenorii echipei de fotbal, Emerich Jenei şi Anghel Iordanescu, mi-au solicitat ajutorul în probleme de ordin metodic. Am învăţat astfel să filmez, filmam meciurile echipei Steaua, filmam meciurile viitorilor adversari, făceam nişte fişe de caracterizare a viitorilor adversari, jucător cu jucător, nişte analize statistice. Cei doi antrenori le foloseau în pregătirea meciurilor următoare. M-am ocupat de fişe pentru adversarii Stelei din acea campanie europeană: Honved, Anderlecht, Sparta Praga. Am fost totodată şi crainic al stadionului. Am lucrat pe lângă echipa de fotbal în perioada ei cea mai bună, dar, fiind în dizgraţia conducerii ţării din acea vreme, nu mai aveam paşaport, nu mai ieşeam din ţară. Deci, eu, la Sevilla '86 nu am fost exact din acest motiv. Interdicţia mi s-a ridicat abia după Revoluţie.

Cu cine aţi văzut meciul?

Meciul l-am văzut acasă, cu familia, cu soţia şi cu băieţelul, care avea 10 ani. La ora 12 noaptea, ne-am îmbrăţişat cu toţii, eram în culmea fericirii după ce Duckadam apărase cele 4 lovituri de la 11 metri. Şi, pentru că lucram la clubul Steaua, am fost rugat să merg la Aeroportul Otopeni, la sosirea echipei. Acolo se adunaseră, la un moment dat, câteva mii de oameni, care împânziseră parcarea şi ameninţau intrarea în sălile aeroportului. Speriat de mulţimea adunată, comandantul aeroportului m-a rugat "Vorbiţi dumneavoastră la microfon cu suporterii stelişti, că ei vă iubesc şi au încredere în dumneavoastră, şi rugaţi-i să nu intre în aeroport, că-mi vor devasta incinta aeroportului. Să stea aici, afară". Acolo e un platou, deasupra e un balcon. De acolo, cu o portavoce, le-am mulţumit că au venit la o asemenea oră târzie, i-am rugat să nu intre în aeroport pentru că jucătorii vor veni să le vorbească din balcon după sosire. Şi m-au ascultat.

Acum, timpul trecea şi avionul nu venea. Din când în când mai apărea câte un avion, suporterii strigau "Ura, ura, Steaua!", dar comandantul îi anunţa că nu e avionul Stelei. Au venit pe la vreo 2 noaptea. Jucătorii au venit pe balcon, li s-au adresat celor de jos, în urale, Belodedici şi-a scos pardesiul bej, elegant, şi l-a aruncat suporterilor care l-au făcut bucăţi să-l aibă amintire. Au vorbit apoi pe rând: Balint, Majearu, Boloni, toţi, inclusiv Duckadam, care a fost cel mai ovaţionat.

Din zilele de după sosirea steliştilor ce vă mai aduceţi aminte?

Împreună cu unii dintre jucători am fost trimis în diverse oraşe din ţară. Am plecat, în principal cu Duckadam. Pentru că la scurtă vreme după Sevilla apăruse un zvon. Steliştii au primit din partea ministerului, că recompensă după victorie, câte o maşină Aro. A apărut zvonul că Nicuşor Ceauşescu ar fi vrut să ia maşina lui Duckadam şi l-a împuşcat în umăr. Ca să ne păstrăm acum simţul umorului, dacă Nicuşor vroia o maşină Aro, nu-l împuşca pe Duckadam să i-o ia, avea el posibilităţi să-şi ia zece maşini, nu una. A trebuit să explicăm în diverse oraşe din ţară (oraşele au fost alese în funcţie de garnizoanele militare; mergeam acolo unde erau unităţi militare mai mari) că de fapt el nu a fost împuşcat. El explica şi eu îi întăream vorbele, că de fapt el nu a fost împuşcat, ca durerile lui de umăr vin de la un anevrism, un cheag de sânge care nu mai permite circulaţia.

Am fost şi cu Boloni în turneu şi am trecut chiar prin oraşul său natal, Târgu Mureş. Şi cu Balint am fost în oraşul său natal, la Sangeorz Băi, în Bistriţa-Năsăud. Timp de vreo 2 luni de zile am făcut un fel de tur al României. În unităţile militare mari erau nişte săli în care încăpeau câteva sute de oameni. Pe urmă, pentru că zvonul circulă repede, ne invitau şi la casa sindicatelor, unde ne întâlneam şi cu civilii, nu numai cu militarii.

noapteamagica.ro