12-10-10

"Cetatenii" nu fac revolutii

Nu pot să nu mă amuz când văd cu câtă convingere se vorbeşte la televizor, în presa de orice fel, pe toate forumurile şi blogurile despre “mămăliga românească” care stă să explodeze. Despre cum ne-a ajuns cuţitul la os, despre cum România a încetat să devină un stat democratic, despre cum Parlamentul, Guvernul şi Preşedenţia au încetat să devină instituţii legitime şi despre cum trebuie ca noi, poporul, să le dăm jos “în stradă”, să facem o nouă revoluţie. Desigur, toate aceste afirmaţii sunt perfect valabile şi personal le susţin, însă de la a spune la a face e cale lungă.

Teoretic, în istoria recentă a lumii, nu au existat dictaturi. Nicio dictatură nu s-a afirmat pe sine, niciun lider de stat nu şi-a spus dictator. Până şi Adolf Hitler a ajuns la putere în mod legal şi nu prin forţă. Fusese numit, conform uzanţelor statului german, cancelar în 30 ianuarie 1933 de către preşedintele Paul von Hindenburg. Partidul său, NSDAP, a obţinut în urma alegerilor din 6 martie 1933 44% din sufragii. La fel, comuniştii au ajuns la putere în România prin alegeri “libere”, în noiembrie 1946. Însă privind retrospectiv, putem spune că aceste regimuri au fost legitime, sau nu? Căderea lui Hitler şi a lui Ceauşescu s-au făcut legitim, sau nu? Adoptând o poziţie unilaterală, am putea spune că şi Revoluţia din 1989 a fost ilegală, că a răsturnat un guvern legitim (după legile vremii). Evident că istoria nu se împiedică de aceste amănunte şi că legitimitatea unui conducător sau a unui regim nu o dau legile aplicate strâmb şi puse în aplicare de un regim opresiv, ci o dă poporul şi modul în care poporul se simte reprezentat şi protejat de un regim care poate fi chiar ales în mod legal, dar care între timp şi-a pierdut legitimitatea.

Aceste lucruri trebuie înţelese atunci când privim la TV mitingurile sindicaliştilor care, în orice altă ţară, ar fi dus la căderea guvernului Emil Boc. Diferenţa în aceste situaţii nu o face însă nici numărul manifestanţilor şi nici bunul simţ al guvernanţilor. Căci sindicaliştii ar putea să blocheze centrul Bucureştiului pentru o lună şi acţiunea lor tot nu ar avea rezultat, pentru că în România nu există o cultură a bunului simţ, a demisiilor de onoare. Dar, dacă e să analizăm mai profund, aceste mitinguri nici nu pot să aibă rezultate, neafectând cu nimic ordinea nesimţirii şi a cleptocraţiei instaurate în România. Grevele ar putea da rezultate, dar se pare că liderii de sindicat nu vor să înţeleagă asta. Iar dacă e să comparam mitingurile de la noi cu cele din Grecia sau Franţa, vom descoperi că nu numărul de manifestanţi face diferenţa, ci modul de acţiune al acestora. Violenţa este cea care face diferenţa. O violenţă care a devenit o adevărată cultură sindicalistă în alte ţări, o violenţă organizată care, în mod suprinzător, are rezultate. Drumuri blocate, baraje de poliţie sparte, maşini incendiate, jandarmi şi poliţişti loviţi, instituţii devastate. Toate lucrurile pe care societatea românească le dispreţuieşte (doar ca urmare a unei proaste înţelegeri a mişcării sindicale şi a unei frici faţă de autorităţi), dare care în Germania, Franţa sau Grecia au impus autorităţilor o frică de manifestaţii. Poate sunteţi oripilaţi de această concluzie, dar în România mitingurile nu mai impresionează pe nimeni, sunt luate în derâdere, iar în Vest ele provoacă panică, iar autorităţile se pun la masa discuţiilor doar pentru a evita “incidentele”.

Deci mă amuz când aud aceste slabe instigări la nesupunere civică, la “revoluţii”, care sunt imediat blamate, cu o frică de iobag, când câţiva pensionari se îmbrâncesc cu jandarmii sau când poliţiştii organizează un marş neautorizat. Dintr-o dată devenim defensivi, începem să îi apărăm pe cei pe care îi detestăm şi ne închidem în casă de frica “incidentelor”. Şi vrem să facem “revoluţii”? Ce glumă bună!

În limbajul suporterilor din galeriile de fotbal, “cetăţenii” sunt cei care atunci când vin pe stadion, stau jos, mănâncă seminţe, nu cântă (doar înjură) şi care pleacă de la meci înainte de final când echipa lor e condusă în prima repriză. Cetăţenii sunt cei care stau la televizor şi visează revoluţii, care îndeamnă pe alţii la mitinguri şi la greve fiscale, care fac gura mare la birtul din colţ, dar se ploconesc umili în faţa oricărei forme de autoritate, fie ea chiar ilegitimă. Pe de altă parte, suporterii, ultraşii, sunt cei care îşi susţin necondiţionat echipa, care nu duc lipsă de “incidente” cu jandarmii sau poliţia şi care, fie vorba între noi, sunt de câţiva ani în România protagoniştii unei lupte underground cu autorităţile. Este puţin cunoscut faptul că în Polonia anilor 80, sindicatul Solidaritatea, a cărui acţiune a dus la sfârşitul regimului comunist polonez, a fost susţinut în stradă de suporterii echipei Lechia Gdans. Suporteri care, în plin regim comunist, se luptau cu forţele poliţieneşti după fiecare meci, scandau în public sloganuri anticomuniste. Ei au reprezentat mâna forte a sindicatului condus de Lech Walesa. Şi acum se pot vedea în peluza din Stadion Lechii mesaje anticomuniste sau care spun “Noi am făcut istorie!”. Este un exemplu istoric concludent, cu o singură concluzie: “Cetăţenii” nu fac revoluţii!

Nu te poţi aştepta să faci un miting de protest cu profesori sau asistente medicale, care doar să fluture steaguri, sa fluiere şi să tropăie pe dansul pinguinului. De ce ar fi Traian Băsescu sau Emil Boc impresionaţi de aceste mitinguri? De multe ori chiar părăsesc locaţiile vizate de proteste, iar zecile de mii de oameni care blochează circulaţia se văd foarte mici din elicopterul MAI.Să faci un drum de sute de km, şi să nu vină niciu reprezentant să discute cererile tale, într-un act de profund dispreţ, cu siguranţă că ar merita nişte geamuri sparte şi nişte jandarmi călcaţi în picioare. Dar, cum spuneam, cine să facă asta: profesorii, pensionarii, funcţionarii publici, asistentele? Până nu ai primit un jet de spray lacrimogen în faţă, până nu ai dat un pumn toată viaţa ta, până nu ai simţit frica de dinaintea unei lupte şi eliberarea totală, primitivă şi animalică, pe care ţi-o dă o bătaie “parte în parte”, până nu ai luptat flancat de oameni care ştii că nu te lasă la greu, nu poţi să te aştepţi să îţi ceri drepturile de la regim politic ilegal care te ignoră sau te reprimă în virtutea unei “ordini publice” care nu i-a vizat niciodată pe ei. Asta e realitatea, simplă şi fără ocolişuri. Niciodată nu o sa îţi poţi cere drepturile pe care le meriţi, atâta vreme cât nu ai pârghiile pentru a le obţine. Şi să stai în faţa televizorului să vizezi revoluţii şi alte filme fantastice, este jenant şi periculos. Pentru că, cine ştie, o dată poate la un moment dat chiar o să explodeze “mămăliga românească”, iar protagonişti nu o să fie nici bagătorii de seamă de la sindicate şi nici formatorii de opini care zbiară curajos, bine ascunşi sub plapumă. Şi atunci, măcar curajul de te solidariza, de a nu te indiga de “incidente”, de a simţi actul istoric de justiţie, trebuie să îl ai.

George Bara, Napocanews.ro